Pierdut identitate! Gasitorului, ofer recompensa!  

Posted by Valentina

De cateva zile, caut prin toata casa... credeam ca mi-am ratacit identitatea printre lucrurile adunate in atatia ani, in care am crezut ca lucrurile te pot face fericit. Astazi nu mai cred nici macar in conceptul asta. Apoi, am cautat la prietenii pe care-i mai am si... degeaba. Dar mi-am adus aminte de o discutie avuta exact acum un an, cu un bun si vechi prieten, care a descoperit atunci, de ce nu ma puteam bucura de nimic. Spunea el, ca fara inima, nu ai cum sa te bucuri si mi-a sugerat sa-mi recuperez inima, de unde o lasasem ultima oara. Asa ca, in virtutea unei situatii pe care nu o inteleg, amintindu-mi aceste cuvinte, mai am o speranta. Mi-as putea gasi identitatea de una singura, daca reusesc sa-mi amintesc cand am folosit-o ultima oara. In felul asta as scapa de plata recompensei. Iar asta nu inseamna ca ma sustrag! Chiar plusez! Poate-si aminteste cineva, mai repede decat o pot face eu.
Pana atunci, va dau o tema de casa si va las sa reflectati asupra unor cuvinte simple:
"Orice sfant are un trecut, orice pacatos are un viitor."
"Fiecare barbat se naste sincer si moare mincinos."
"Iubirea fatala e ca linsul mierii dintre spini."
Valentina

Cand cine te astepti mai putin... nu te uita  

Posted by Valentina

Ma indemnam sa ma duc la culcare, cand ce sa vezi? Vine un E-mail... Pun mana pe el si ma gandesc daca sa-l deschid acum sau dimineata... Hm! Hai sa-l deschid, imi zic, ca mai pot zabovi un minut. Habar n-am de la cine e, pentru ca destinatarul nu e un nume, ci o stare, desi am vaga senzatie ca GPS-ul meu ma duce exact la tinta. In E-mail era acest filmulet:


Film Valentina
Vezi mai multe video Diverse

... cu fotografii "furate" de pe acest blog. Iti multumesc ALMINTERIEU, pentru minunatul cadou "ALMINTERITU". Sper sa nu fac o greseala capitala, nu de alta, dar sunt mama gafelor uneori, insa, daca mi-am dat seama cine esti, atunci primesti din partea mea aceasta melodie, pe care mi-ai oferit-o tu candva, cand eu eram prea zurlie sa-nteleg, iar tu prea orgolios sa accepti ca eu nu pricepeam...

Laura Stoica-Mai Frumoasa
Asculta mai multe audio Muzica
Multumesc, oricine-ai fi!

Te voi iubi mereu !  

Posted by Valentina


Iti scriu, suflet drag, intr-un apus al unei lacrimi. Iti scriu cu urletul durerii celei de neinteles, pentru ca acest urlet nu-l aude nimeni... poate nici eu. E atat de in mine, incat mi-e teama sa-l scot la suprafata, mi-e teama sa ti-l arat, sa-l inteleg chiar eu, sau sa iti cer sa-l intelegi tocmai tu. Iti scriu, suflet drag, cu toate aminturile, despletite in fata ochilor mei, care oricum nu mai vad nimic, poate doar acele licariri albastre si sarate,pe care le las sa-mi inunde sufletul, sa-mi curete cugetul...
Iti scriu, suflet drag si ma intreb ce simti, daca inchizand ochii revezi clipele unei iubiri unice, atat de putin egoista, atat de frumos construita si atat de nedrept ucisa... Ma mai intreb daca, intinzand mana spre tine, as mai putea atinge clipele... prima nota de plata a unui whisky, prima pereche de jeans, prima plimbare pe Dunare, mufliciul nostru, primul Craciun, prima papaya, primul tort, lamaia furata, vinul nesecat, serile sub nuc, narghileaua prieteniei, trenuletul nisipurilor de aur, laptele de la stana si multe altele... Acum mi le amintesc pe toate si toate au fost ieri, nici macar saptamana trecuta si toate au trecut, odata cu noi, cu o poveste pe care nu vreau s-o mai uit.


Ana Maria - Ochii tai
Asculta mai multe audio Muzica

Ma gandesc acum, ca este pentru a doua oara cand te pomenesc aici, in lumea mea, si-as vrea sa sti, sa crezi, sa nu uiti niciodata, ca nu regret nimic din ceea ce a fost. Regret doar ca nu ne-am sacrificat pentru ceea ce ar fi putut sa fie. Si mai regret ca nu ne-am straduit mai mult, ca n-am luptat cu noi.
Dar vreau sa-ti promit ceva ce nu mi-ai cerut, sa-ti spun ce nu credeai s-auzi: stiu ca m-ai iubit intr-atat, incat mi-ai dezlegat aripile sa pot zbura. Stiu ca, te doare durerea mea, asa cum ma ucide si pe mine orice suferinta iti umbreste sufletul. Dar vreau sa fii convins ca, omul pentru care am sacrificat viata noastra, este, trebuie sa fie, cel mai mununat de pe pamant. Ca sufletul meu e pe maini bune si ca am sa fac tot ce-mi sta in fire, sa ating, macar cu degetul mic, fericirea. Iar tu trebuie sa faci la fel, chiar daca ne vom privi aceasta fericire de la distanta.  
Ramai cu bine, suflet drag! Te voi purta in fiecare rugaciune a mea, pe care o astern la picioarele Maicii Inimii mele, vei fi in fiecare gand si-n fiecare Doamne-ajuta, din viata mea.
Iarta-ma de poti!

26 ian. 2010

Cand cel de langa tine sforaie....  

Posted by Valentina

Figura masculina, reprezentativa pentru mine, nu e nici unul din cei noua, nici macar rezervele de stat, ci bunicul meu. Cred ca a fost singurul barbat din viata mea, caruia nu i-am vazut niciodata un defect. Poate si pentru faptul ca eram prea mica, in clipa in care a devenit inger, sau poate nici nu avea... Nu stiu exact!
Cert e ca se trezea de fiecare data primul, nicodata dupa ora sapte, se culca ultimul, el stingea luminile, el incuia usa, el hotara cine ce face in fiecare zi, nu gresea niciodata cand lua o hotarare, pe care noi toti o respectam si o executam intocmai. Mai avea cateva gesturi pe care n-am sa le uit niciodata: nu reprosa nimanui nimic, nu critica, nu defaima pe nimeni. Cand il deranja sai il durea ceva, ofta si trecea mai departe. Spunea:"toate trec in lumea asta!" Ii chema la masa pe cei care-i faceau vreun rau, nu se certa, nu ridica tonul, nu l-am stiut sa refuze pe cineva cu ceva, sau sa minta. Toata viata s-a ingrijit sa nu moara fara "loc de odihna", cum spunea el si a murit exact atunci cand i s-a spus ca "locul" lui e gata. Nimeni, niciodata, nu mi-a trezit atata admiratie si nimeni nu a reusit sa-i egaleze spiritul. Cred ca a fost un sfant, daca nu pentru toti, in mod sigur doar pentru mine. A luptat pe front, si-a salvat un coleg de arme, cand acesta era in fata plutonului de executie, aruncandu-se in fata pustilor. A fost ranit, ciuruit, a scapat, pentru ca daca nu scapa, nici eu nu va scriam aceste randuri. Bunicul meu a fost OM, iar acum este, in mod sigur, inger!
Si tot de la el, mi se trage o dambla: ador sforaitul barbatilor!
Barbatul pe care-l iubesc, doarme cu sforaitu-n coltul gurii. De multe ori il apostrofez, spunandu-i sa doarma si el, ca tot omul, din adancul sufletului. Sforaitul nu e o rusine! Pana la urma, e ceva firesc. Damblaua mea, cu tentacule cu tot, spune mult mai mult de-atat. Cand eram copil, bunicul adormea ultimul, sau cel putin asa credea el. Pentru ca nu-mi aduc aminte sa fi adormit vreodata inaintea lui. De ce? Pentru ca el era cel care, "asculta lumea"! Dupa ce se punea in pat, in linistea noptii, cerceta fiecare sunet. In lumea lui, fiecare sunet spunea cate ceva. Daca fosnea caisul din fata geamului, insemna ca bate vantul, daca se agitau gainile, putea fi o vulpe in ograda, daca se agita cainele erau alte semne pe care el le stia pe de rost. Asa incat, el, batranul pilon al lumii, le asculta pe toate inainte sa se culce. Apoi ne asculta pe noi respirand si... dintr-o data, incepea sa sforaie. La al treilea sforait al lui, adormea si "lumea mea". Si asta, dintr-un motiv foarte simplu: ERAM IN SIGURANTA! Stiam cu certitudine, ca n-ar fi inchis un ochi, daca ceva l-ar fi nemultumit, sau i s-ar fi parut suspect. Asa ca, sforaiala lui, pentru mine era semn de liniste si pace, de siguranta si stabilitate. In plus, avea el un fel de a sforai, pe care credeam ca nu-l voi mai intalni vreodata (desi l-am regasit acum si cineva nu intelege asta!!!), care seamana cu torsul unui motan, amestecat cu maraitul unui catel. Stati, nu radeti, ca n-ati inteles! Este cel mai bun calmant. Nu vi s-a intamplat niciodata sa mangaiati un motan si el sa inceapa sa toarca? De fiecare data cand aud sunetele acestea, pe mine ma cuprinde o liniste nemarginita si ma ia somnul. De ce mi-ar place maraitul unui catel? Din acelasi motiv de asociere: maraitul cainelui presupune aparare. Si ce poate fi mai benefic pentru somnul meu, decat sa stiu ca, langa mine, cineva ma ocroteste si ma apara?!?
Asa ca doamnelor, domnisoarelor, fitzoaselor, care este...  si care nu puteti dormi de sforaitul individului pe care-l aveti in  pat, nu disperati! Priviti situatia din unghiul pe care vi l-am indicat si... indemnati-i sa sforaie! Un barbat fara par pe piept si fara sforaitul la purtator in timpul somnului, e ca si pantoful fara toc. Iti da senzatia ca nu esti desculta, dar nu-ti pune piciorul in evidenta... HA!

S-a mai dus un an...  

Posted by Valentina

IANUARIE 2009
Deasupra Devei si, parca deasupra lumii,libera, atat de libera, incat puteam sa strig, puteam sa zbor, sau... sa-mi iau zborul...

Botezul Amaliei, finuta mea scumpa, pe care o vad atat de rar, iar ea creste atat de repede...


Alte fotografii: AICI


Botez Isabela


3 februarie, Dara-Antonia implinea 6 ani, iar noi suflam de zor in trompete

Dr. Corneliu Muntean, ingerul nostru pazitor, care in fiecare an, pe 3 februarie, primeste un tort pe care scrie "MULTUMESC PENTRU DARA! si un buchet de trandafiri albi...

8 martie, printre colegii de consiliu si sefii adiacenti...

Un suflet drag mie...

Tot pe 8 martie, imbratisandu-mi soruta si mangaindu-i burtica, unde se afla Victor-Stefan

A vrut sa-mi dea amenda, dar n-a gasit niciunde semnul de parcare sau stationare interzisa... NASOL! S-a ales cu o poza...

Castelul regal de la Savarsin, undeva prin iunie...




Chef la pielea goala, sau... aproape, cereri in casatorie, baie cu sampanie...


Vara sufletului meu...

El (Florin Muresan) la sedinta foto, noi (eu si Roxana Olsanschi) figuratie neplatita, dar folositoare...

4 septembrie, Densus, amintiri...

Cineva imi furase toamna si-am alergat dupa ea...

Decembrie, Ajun de Craciun, colidatori... fiecare cu ai lui!

The End-2009

GREENVALEY BLOG  

Posted by Valentina

Astazi, stand si facand nimic, pentru ca nu poti face ceva daca nu prea ai cu cine, iar oricat as fi tras eu de mine, n-am reusit sa ajung la nici un numitor comun cu propria-mi identitate, drept urmare, am rasfoit bloguri. Si uite asa, din blog in blog, dau exact peste primul meu blog... Incerc sa-l accesez si... nimic! Imi cerea o parola. Cum partea cu parolele, la mine, nu e complicata, pentru ca am doua parole pe care le utilizez la orice detin, imi spun: floare la ureche! Pun parola si, YESSSSSSSSS!... intru pentru prima oara, dupa un an si ceva, pe primul meu blog. Dar, surpriza! Socotelile mele nu s-au potrivit cu realitatea. Blogul meu a ramas neclintit din paroleala lui. Normal ca m-am stresat, enervat, m-am terminat nervos asteptand un raspuns de la adminstratorul de server, bla-bla! Cand am reusit sa intru, in sfarsit, am dat peste o dezordine oripilanta, peste toate articolele mele facute franjuri... mi-am zis ca asta seamana cu o casa parasita si mi-am facut tot felul de procese de constiinta. Oricum ar fi, a fost primul meu blog, locul unde mi-am asternut primele ganduri si unde am dus primele razboaie cu meseriasii din presa. Si am inceput curatenia! Acum arata ASA, si sunt tare mandra de ce am reusit, mai ales ca-mi place maxim si tema pe care am gasit-o. Pacat ca nu pot, sau nu stiu daca poate fi utilizata si pe blogspot, pentru ca e de-a dreptul dragalasa si imi creaza si o stare de bine.
Iata, asadar, cum am lipit toate timpurile: GREENVALEY cu acest blog si cu unul pe care am sa-l utilizez intr-o buna zi: DECIDA.RO.
Pentru ca tot suntem la capitolul nostalgii, am mai facut astazi un lucru: am cautat si pagina primei mele reviste si, gasind-o, am recitit un articol care inca mi-e drag si pe care vi-l ofer si voua:
CUM E SA VISEZI UN INGER?
"Am refăcut de mii de ori în mintea mea, tot felul de scenarii pe care să le aştern pe această pagină, dar niciunul dintre ele nu era mai potrivit ca acesta. De aceea am refăcut o pagină mai veche, aşternută în sufletul meu, şi i-am adăugat doar completările de rigoare. M-am întrebat, adesea, cum e să visezi un înger şi niciodată nu am reusit să-mi raspund într-un mod firesc, în urma unui astfel de vis. Drept urmare, singura şansă care mi-a mai rămas era să-mi pun la treabă imaginaţia şi să visez cu ochii deschişi, un înger… de Crăciun.

Mi-am plecat privirea, uşor înlăcrimată de neputinţa mea, peste fotografii vechi, unele alb-negru, şi m-am lăsat purtată înapoi în timp, când marea mea preocupare era sa-mi curăţ ghetele de Moş Nicolae şi să fiu cât se poate de cuminte ca să nu-l dezamăgesc pe Moş Crăciun. Nimic special, până aici, deoarece cu toţii am făcut acelaşi lucru. Dar cum îmi rememoram eu acele clipe unice, care nu s-au mai întors niciodată, nici măcar acum, când sunt la rândul meu mamă, mi-a batut în poarta amintirilor un chip străin, deşi cu cât îl priveam mai mult, cu atât mi se părea că l-am mai văzut undeva. Era destul de scund, cu părul său alb şi ochii albaştri, dar un albastru profund, ce părea când viu şi ancestral, când obosit şi trist… După ce l-am privit iscoditor câteva minute, i-am deschis şi l-am poftit să intre, deşi nu înţelegeam ce caută omuleţul acesta în intensitatea gândurilor mele. Am crezut că dorinţa mea urma să se împlinească şi Dumnezeu mi-a trimis într-adevăr un înger, dar feeria aceasta avea să se spulbere foarte repede, deoarece omuleţul acela care stătea în faţa mea parcă-mi citise gândurile şi mi-a şoptit, aproape fără glas, că nu e cine mi-aş dori eu să fie, că rătăcit fiind şi fără vreo speranţă că şi-ar mai putea găsi destinaţia reală, a văzut lumină la „fereastra” mea şi a îndrăznit să intre. Cred că l-am privit ceva timp, total nedumerită, fără să pot înţelege dacă întâmplarea e doar în imaginaţia mea, sau o trăiesc în mod real. Şi-a abandonat straiţa pe care o purta în mâna stângă şi s-a aşezat pe covorul din odaia mea, fără a-mi cere cel puţin permisiunea. L-am întrebat uluită dacă îl pot sevi cu ceva, dacă îi este foame sau sete. A zâmbit a mulţumire şi m-a întrebat dacă am un ceai de scorţişoară. Nu i-am răspuns, convinsă fiind că doar acest lucru îşi dorea şi am pornit spre bucătărie să îl prepar. Eram în postul Crăciunului şi oricine are în casa lui un gram de scorţişoară. Am turnat repede apa fierbinte, pusă de bunica mea pe sobă, peste câteva flori de tei şi bucăţele dintr-o scoarţă de scorţişoară şi îndulcind-o cu miere, i-am întins-o bătrînelului ce-mi era oaspete. Stătea aşezat pe covor, iar lucrul acesta m-a determinat să cred că nu va zăbovi prea mult. Dar cum îl analizam eu, bătrânelul a început să-mi intre-n gânduri şi să mi le completeze. " (citeste mai departe...)

Intre infrangere si fericire  

Posted by Valentina

Nu esti infrant, atunci cand sangeri,
Chiar daca-n lacrimi ochii ti-s!
Adevaratele infrangeri sunt
RENUNTARILE LA VIS!!!

M-au obsedat aceste cuvinte in ultimile doua zile... am revazut imagini, cu ochii plini de lacrimi, cu sufletul scaldat in durere... am revazut, prin filtrul memoriei, secvente din ultima perioada, care m-au ajutat sa renasc, sa redevin "eu", cea pe care o pierdusem prin timp, printre personaje care m-au calit, sau m-au daramat. M-am redescoperit asa cum eram in liceu, mi-am dezvaluit sufletul acela simplu si direct, care putea vorbi, primi si darui cu seninatate, am reinviat judecata aceea onesta si-am reusit sa visez, dincolo de mine. In stupoarea evenimentelor, am crezut ca Dumnezeu si-a facut mila de un suflet care se schimonosea, devenind altceva decat e si, i-a daruit resortul suprem al identitatii sale. Refacusem puzzle-ul intregii mele existente si mi se parea atat de firesc si de logic, incat mi-am permis sa visez, sa construiesc un viitor mai apropiat sau mai indepartat, lipsit de egoism si meschinarii, lipsit de "eu" si infiorator de plin de daruire. Poate ca aici s-a produs greseala mea de judecata. Poate ca e mai corect sa te iubesti pe tine in primul rand si abia apoi, daca mai ramane ceva, sa oferi. Culmea! Am facut asta, in mod repetat, de pe la 22 de ani si nu mi-a adus nici o fericire. Am fost de atatea ori "regina" unor suflete, mi s-a asternut in fata talpilor tot ce-si putea dori o femeie, am fost iubita si rasfatata, coplesita de cele mai valoroase lucruri, pusa in lumina reflectoarelor, pentru ca cineva sa poata suspina cu mandrie: e a mea!... fara ca sufletul meu sa cunoasca, fie si o scanteie, de inaltare. Invatand aceasta lectie, am renuntat la mine, incercand sa daruiesc eu, dar nu in modul in care mi s-a daruit mie, ci fara a cere nimic, fara a avea pretentia recunostintei sau a dezintegrarii umane. Am gresit din nou! Poate ca, pentru a darui, e nevoie de o alegere atenta a beneficiarului. Poate ca e nevoie de un alt mod de daruire, pe care eu, inca, nu-l cunosc. Nu stiu!
Candva, (pentru ca tot imi sunt judecate fostele iubiri), pe cand iubeam "nepotrivit" un barbat mult mai matur decat mine si cu mult mai multa experienta de viata, la finalul acelei relatii am primit o ultima lectie de viata: ai grija, ca de acum in colo, tot ce vine dupa mine, sa fie peste valoarea mea! Este singurul amanunt de care n-am tinut cont niciodata, pentru ca n-am fost construita sa iubesc cerebral, ci doar cu inima, iar inima mea, n-a reusit sa fie si cerebrala. Iar daca stau si ma uit in urma, chiar daca din anumite puncte de vedere n-am tinut cont de acest ultim sfat, tot ce a urmat a fost mult peste calitatea lui sufleteasca si, n-am putut iubi niciodata, pe nimeni, daca n-am gasit ceva ce puteam admira. Iar asta, cred, ma absolva de orice vina.


Ce vina poate avea un suflet, cand plin de iubire, plin de durere, zdrobit de neputinta, urla din rasputeri: VINOOOOOOOOO! Ce calitate, mai presus de a fi umana, ar mai trebui sadita in comportamentul unei fiinte care s-a daruit deja pe ea si, parca prostita de durere, nu mai gaseste nimic de oferit? Unde se ascunde iubirea si cat poate dura aflarea ei, dincolo de noi si obsesiile noastre? Unde e iubire si care e diferenta dintre ea si incapatanarea de a fi cu cineva?
A trai liniar, intr-o rutina anosta si fara curajul de a schimba, de a aduce, de a lua, de-a te lasa purtat de viata, mi se pare o atitudine vecina cu moartea. Iar moartea, imi pare finalul a orice. Nu mi-e teama de moarte... doar o urasc! Mi-e teama de fiorul ei, de momentul trecerii si de cat de cumplit ma poate rupe de cei ce mi-au ramas pe pamant. Am spus cuiva ca nu vreau sa traiesc mai mult de o secunda in urma lui. Ce simplu e sa spui... dar cat de firesc am simtit eu asta, n-am cuvinte sa exprim nici acum, niciodata. Pentru ca nu vad nimic dincolo de "trecerea" lui, decat, poate, secunda "trecerii" mele. Este, similar cu ceea ce scria Pavel Corut: "ne-om intalni iubite-n cer...".
Iubire,lacrima de stea,
Nu simti sperantele cum pier,
Cum scade viata mea si-a ta?
Se-nfrunta zeii nostri -n Cer.

Sa pleci desculta,mandro-n Cer
S-ajungi la zeii rai si cruzi,
Nu vezi sperantele cum pier?
Nu vezi,iubito si n-auzi...

Sa strigi,iubito,sa te-aud
Ca lumea noastra-i in dureri,
Caci sub destinul rau si crud,
N-avem sperante de-nvieri,

N-avem nici vreme sa iubim.
Nu vezi sperantele cum pier?
Cum inseram si asfintim?
Ne-om intalni,iubito-n Cer...  
 
Dar uite ca eu, umanoida cum sunt, mai ingenunchez o data si ma rog Maicii sufletului meu, sa nu mi-l lase departe, sa-i deschida sufletul, sa-i lumineze mintea si sa ne dea petecul de lumina pe care-l cer, pe care l-am visat pentru noi, pe care l-am distrus din prea multa asteptare, durere, nesiguranta, dar pe care-l pot reconstrui mai frumos si mai curat ca niciodata. Si pot sterge orice, si amintirile care dor si chinul cumplit al uciderii viselor, unicele visate vreodata cu sufletul si nu cu mintea, singurele care pareau reale si n-au fost... Iar in cer, vom merge de mana, asa cum n-am visat ci am hotarat, pentru ca nu vreau nimic mai mult, decat cativa pasi rataciti pe pamant.
Pentru anul acesta, nu va pot dori decat exact ce-mi doresc mie: sa iubiti si sa fiti iubiti. Iubire inseamna Dumnezeu si, oricum vi s-ar infatisa ea, lasati-o sa va insangereze sufletul, sa va macine judecata, pentru ca nici un venin nu e atat de amar pe cat se spune, cum de altfel nici mierea nu e doar o chestiune dulce...
Va-mbratisez cu drag!



Adela Popescu - Dragostea tine cu mine
Asculta mai multe audio Muzica