Bun venit, sau ramas bun!  

Posted by Valentina

De mult, de mult prea mult timp, cobor in mine, in adancurile mele, pentru a gasi o farama de energie care sa ma ridice din nou spre cer. LUMINA pe care o daruiam candva, nu-mi mai ajunge nici macar mie... Ma strange intunericul din mine, si-mi ia aerul cu tot cu zambete. Ce ciudat!... nu mai stiu nici sa zambesc!!! Mi-a ramas atat de putin din mine, incat mi-e teama sa nu ma pierd de tot. Am sperat, am varsat din mine si ultima lacrima, am sperat din nou, am alergat spre gandul care imi inalta inima si... l-am asteptat! Am asteptat sa se aseze pe cumpana lumii si sa cantareasca. Sa-si masoare sufletul, viata, dorintele... am asteptat si am sperat sa devina "gandul meu"! 
Ciudat! Desi stiu ca stie ca e doar gandul meu, s-a asezat in mintea altcuiva. Cum sa indur deposedarea de tot ce-mi sta in gand? Cum sa-mi impart, ceea ce Dumnezeu a sadit in tot sufletul meu si, cum sa-mi las gandul altcuiva??? 
Si atunci, intr-un gest disperat si cu o ultima farama de onoare, ma asez in bratele gandului meu, pe aceeasi covertura albastra precum cerul lumii, si, adunandu-mi fiecare farama de putere, de indrazneala si dorinta, i-am mai cerut o data:
... sufletul meu, daca iubirea ta imensa mi-ar putea da puterea de a te astepta toti cei 400 de ani promisi, m-ai gasi de fiecare data, acolo unde m-ai lasat ultima oara, as astepta in genunchi, in rugaciunea de-a veni, de-a te privi in ochi in fiecare dimineata. De-ar putea, iubirea mea fara margini, ce ti-o daruiesc in toate secundele unui minut, prin toate minutele vietii mele, sa indrepte durerea trupului meu, a inimii care ma ucide la fiecare plecare a ta, daca m-as putea impietri pana ai veni, cu siguranta as mai salva ceva din mine... Dar, vezi tu, viata mea!?!,... timpul nu sta pe loc! Secundele tale trec, asa cum trec si ale mele, iar aceste secunde ucid un om, nu sfarama o stanca...in timp ce refrenul asteptarilor imposibile, nu-l mai canti tu, ci galsul inimii mele...
Nu vreau si nu pot, sa mai mor o data!

          Este cea mai frumoasa declaratie de dragoste, pe care am primit-o in aceasta viata! De aceea am postat-o ca si titlu, de aceea n-am s-o uit niciodata!
           Sunt, intr-adevar, cea mai autentica balanta din cate exista sub soare... nu contenesc nici o clipa balansarea... acum sunt la doi metrii sub pamant, iar in secunda urmatoare, ating cerul cu varful degetelor. Si, DA! Poate ca "sacul" si-a gasit "petecul"! Cum as putea fi veritabila, fara motorul care ma coboara, apoi ma urca, iar in clipa de dupa... imi da drumul si, iar cad, iar ma inalt... un perpetuum mobile al sufletului meu, al GANDULUI care nu ma ajuta sa-i masor,niciodata, iubirea. 
Ma uit in jurul meu, imi privesc gadul in profunzimea ochilor sai, apoi ii sarut ca de "noapte buna!", si-l privesc, mangaindu-i fata pana adoarme in mangaierea mea si... ma intreb: divina sa fie iubirea mea, sau este doar o joaca a ingerilor pe pamant? Si-mi dau seama ca, oricum ar fi, si ingerii sunt divini, iar motivul care ma ingenunchiaza, care ma pune in miscare in fiecare clipa, care l-ar lua in brate si l-ar topii sub iubirea inimii mele, nu poate fi decat trimis de "Maicuta inimii mele", special pentru a-mi mantui sufletul. 
                Vorbeam ieri, cu un OM deosebit, care-mi spunea ca Dumnezeu sadeste in fiecare dintre noi, samburele iubirii, dar nu suntem cu totii in stare sa-l crestem in noi, sa-l ajutam sa infloreasca, apoi sa-i culegem roadele si sa le oferim mai departe, celui pe care destinul ni-l scoate in drum, la un moment dat. De aceea, pentru multi, ceea ce traiesc eu, e un soi de nebunie, care "numai mie mi se putea intampla"...
               Si ma intorc la Dumnezeu, pentru a-l mai intreba o data: ce ma poate mantui in aceasta viata? Lupta pe care o duc, iubirea pe care o daruiesc atat de neconditionat si de curat, durerea care imi zdrobeste sufletul, abadonul "de mine" spre tot ce inseamna "el"?...  
La toate intrebarile mele, sunt sigura ca voi gasi raspunsul la final de drum... Am gasit insa, un alt raspuns, la o acuza care mi-a "dat acele peste cap": obsesie, sau iubire? Si am aflat ca e iubire!!! Obsesia pune in miscare creierul, care refuza sa accepte, care pune intrebari obsesive, care impune carari, pe care Dumnezeu le accepta prin liberul arbitru. Iubirea insa, descatuseaza, rabda, accepta-spre binele celuilalt, toate deciziile, iar arsura se simte in inima, nu in creier. Tot acea persoana deosebita, care mi-a vorbit ieri despre ceea ce nu se vede, dincolo de ceea ce traim, mi-a spus un banc, pe care vi-l spun si voua, celor ce puteti intelege notiunea de "liber arbitru", atunci cand viata va pune intr-o rascruce de drumuri:
Se zice ca, intr-un sat, a venit un potop nemaivazut, care a generat cu o inundatie dusa dincolo de imaginatia omului. Apa crestea vertiginos, iar lumea s-a suit care pe unde a apucat: unii pe stalpi, altii pe case, popa pe biserica, etc. La un moment dat, guvernul anunta ca trimite camioane spre zona afectata de inundatii. O parte din populatie se suie in camioane, iar un sofer striga la popa:
- Parinte, sui-te-n camion!
- Lasa, ca pe mine ma ajuta Dumnezeu, spune popa si nu se salveaza...
Dupa un timp, guvernul trimite barci spre sinistrati, unii se urca in barci, iar popa refuza din nou, cu aceeasi replica:
- Nu urc, pe mine ma ajuta Dumnezeu!
Intr-o ultima incercare disperata, de a-i salva si pe ultimii ramasi in pericol, guvernul trimite elicoptere:
-Parinte, prinde-te de scara si urca in elicopter!... striga pilotul.
- Lasa, fiul meu, spune popa, ca pe mine ma salveaza Dumnezeu!
Din pacate, apa a crescut atat de mult, incat a trecut si peste turla bisericii, iar popa si-a gasit sfarsitul in acea inundatie. Ajuns la D-zeu, ingenunchiaza in fata Lui cu smerenie si nedumerire si-L intreaba:
- Doamne, ti-am slujit cu credinta atata amar de vreme, de ce nu m-ai salvat, cand am fost in pericol?
- Cum nu te-am salvat?... zise Dumnezeu cu uimire... Doar ti-am trimis camioane, barci, elicoptere... ce puteam sa fac, mai mult, pentru tine? A fost decizia ta, sa ramai catarat pe biserica....
Ganditi voi mai departe... cuJetati, cum ar spune o buna prietena! Iar daca gasiti in voi raspunsul la toate nedumeririle vietii, poate reusiti sa tineti cont si de semnele pe care vi le trimite Dumnezeu, dincolo de liberul nostru arbitru... 
Te iubesc enorm, gandul meu pribeag... raman aici, asteptand sa te urci in camion, in barca, sau in elicopter...



Cand nici macar gandul nu te mai tine pe loc...  

Posted by Valentina

Tot ce-am simtit, tot ce-am daruit, toate zambetele, sau lacrimile adunate in timpul ce s-a scurs, mi-a cusut in suflet rana pe care o credeam de neinvins in aceasta viata. Ma veti intreba: de ce-ai batut cuiul, daca scotandu-l, vrei sa nu ramana nici o gaura?!? Ei bine, chiar si intrebarea ma motiveaza...
Nu de mult, m-am asternut la picioarele unui gand. Credeam ca daruirea mea, il va determina sa ma cuprinda-n brate, sa ma ridice de la picioarele lui si... sa ma iubeasca. N-am avut noroc... Nu m-a observat si-a calcat pe sufletul meu. Pana nu de mult, credeam ca, sarutand o rana, se vindeca. Nici asta nu mai cred... Ma lecuiesc, oare, de naivitate? Pana nu de mult, credeam ca iubirea este de un singur fel: ori iubesti total si irevocabil, ori nu e iubire. In mintea mea, pentru iubirea dusa dincolo de gandul care imi ardea sufletul, eram capabila sa imi dau ambele picioare, daca mi le-ar cere. Cineva imi spunea, ca e mai mult de-atat... ca, daca n-as gasi pe cineva sa mi le taie, as fi capabila sa mi le tai singura... Si DA! Daca vreodata, ma va intreba cineva, cum mi-am iubit gandul, exact asa i-as spune. (EXÁCT, -Ă adj. 1. (și adv.) conform cu realitatea, întocmai, chiar. o științe ĕ = științe în care formulările se pot prezenta în formă matermatică. ♢ care reproduce întocmai un model; fidel. 2. (despre oameni) punctual. (< fr. exact, lat. exactus- sursa DEX). 
Si-mi este greu, cumplit de greu, sa cred ca iubirea este altfel decat am crezut eu, ca ea nu se imparte doar la doi, ci si la trei, ca dincolo de noi e o negura pe care n-ar trebui sa o intelegem si ca iubire eterna nu exista. Adevarul este ca m-am saturat de parerile oamenilor, m-am saturat de asteptare, de intrebarile pe care mi le pun... m-am saturat pana si de mine. Astept un semn, care sa-mi indice un drum, unul al meu, de care sa ma pot bucura si eu, in sfarsit, unul pe care pot merge cu fruntea sus, iar de dincolo de mine, daca va mai fi un gand, sa ma poata privi in ochi cu toata iubirea lumii, fara teama, fara retineri. Imi doresc sa fiu eu, nu o masca a unui persoanj care trebuie sa traga cortina innaintea dorintelor sale. Viata m-a invatat ca a iubi, inseamna a-l privi in ochi pe omul iubit, iar in ochii lui sa gasesti multumirea a ceea ce oferi, fara a te intreba nici macar o secunda, daca ceea ce oferi e prea mult pentru tine. Iata ca mi-am dat propria definitie iubirii. Dar tot viata mi-a demonstrat ca nu se aplica teorema mea in practica... Ca atunci cand faci asta, ridici semne de intrebre, suspiciuni si mai ales, creezi nemultumiri. 
Este trecut de mult de miezul noptii, iar intrebarea care ma va chinui o vreme, asa cum ma chinuie si in clipa asta, este: iubesti, sau astepti sa fii iubit intr-o buna zi?  

Nu te-am uitat, nici macar atunci cand te-am uitat!...  

Posted by Valentina

            Demult, cand Soarele umbla descult printre stele, iar Luna isi strangea in poale rochia-i simpla, de un albastru boreal, pe cand batranul-Marte spunea povesti la gura sobei si frumoasa Jupiter sucea mintea astrilor nevinovati, din vremurile acelea vine istorioara mea, pe care n-am putut-o ascunde nici de genele inlacrimate ale unei zile sfarsite prin acceptare, mai mult decat prin intelegere si nici de imposibila zdrobire a unei inimi care inca mai bate spre neuitare. 
             Se spune ca, in vremurile acelea, Soarele, prins in mrejele unei stele si sfaramat de neiubirea ei, a intalnit-o pe misterioasa Luna. Ea l-a privit in ochi... Si cat poate fi de minunat, sa vrei, sa poti, sa reusesti sa privesti Soarele-n ochi?!?... in ochii lui tristi, sfaramati sub talpa unei stele...
I-a luat razele si i le-a sarutat una cate una... Si-a dus buzele tremurande spre ochii lui inlacrimati, sorbindu-i fiecare lacrima... l-a legat la ochi si la-ngenunchiat, plin de tandrete, la malul marii, apoi a luat o crenguta de brad, i-a trecut-o prin plete, zburand cu el pe crestele muntilor, ascunzandu-i in san brandusele toamnei, l-a dezbracat de invelisu-i stralucitor si i-a sarutat fiecare sclipire. Insetat de iubire, el i-a primit iubirea cu toata maretia unui Soare... S-a daruit Lunii, ca si cum s-ar darui pentru ultima oara, i-a sorbit fiecare picatura din durerea neputintei, a fugit cu ea si dupa ea prin tot universul, intelegand ca, stapanul zilei e el, dar noaptea este doar a ei si, mana in mana, intreg Universul este al lor. Era un timp, in care Luna dormea in bratele Soarelui ei, iar Soarele isi cuibarea gandurile, pe timp de noapte, pe piptul Lunii lui iubite. Intr-o buna zi, insa, steaua Soarelui se intoarse la el, a suflat peste fruntea lui o adiere de dragoste si i-l rapii Lunii, pentru o vreme, sau pentru totdeauna... A ales steaua, crezand ca si cu ea poate straluci peste lume.
Ramasa singura, astrul noptilor noastre, a ingenunchiat langa Dumnezeu, intr-o rugaciune fara sfarsit, fara cuvinte, scaldata doar in lacrimile unei iubiri eterne. Si astazi, la miez de noapte, soaptele ei murmura aceeasi chemare sfanta, pe care Soarele ei o aude, o stie, o intelege... dar, cum si astrii eterni pot face o greseala de judecata, cum pacatele carmice ne ingenunchiaza pe fiecare, trebuia sa-si duca misiunea pana la final. Si unde e finalul?...
De-atunci si pana-n zi de azi, Soarele nostru se ridica mandru desupra Universului care i-a adus iubirea ce o ceruse Cerului atata timp, iar Luna il priveste de dupa stele, pana apune, ca sa-i ia locul. Uneori, si ea si el, mai danseaza cu Ingerii care i-au invatat sa se iubeasca, dar alearga zi-noapte unul dupa altul, fara a sti daca, undeva, intr-un colt sfant de cer, se vor mai intalni.
Cand se lasa intunericul, iar stelele coboara treptele augustului fierbinte, coboara si ea cu ele, si se cufunda in mare... inca mai spera ca Soarele ei sa-si aminteasca urmele lasate pe nisipul lumii... alteori, coboara in miezul zilei, din asternutul liliaceu in care-l imbratisa noapte de noapte si ii acopera stralucirea, facand din plina zi, inserarea durerilor neintelese.
Aici, pe pamant, nestiind noi, oamenii, cum le ratacesc pasii, am numit imbratisarea lor, eclipsa totala de soare... Dar intelegand uitarea lui, se intoarce cu ochii plini de lacrimi, la picioarele lui Dumnezeu si-l roaga iar, apoi coboara spre mare, sau saruta aripa unui inger, sau... si spera! Spera ca intr-o buna zi, Soarele sufletului ei va fugi spre ea si, lundu-se de mana, vor stapanii din nou Cerul care i-a adus candva impreuna...


Valentinuta ta...



123tagged.Com

123Tagged.com - More Hearts Comments

Imnul guvernarii Boc...  

Posted by Valentina

M-am distrat copios!!! Chiar merita consemnata creatia. Subscriu initiativei, imi place ideea, imi place si de Oprea, apropo: imi place Oprea! Ha! Ha! Ha!
Am sa va povestesc in seara asta, sper, ce am cugetat eu noaptea trecuta, pentru ca n-am dormit, am gandit... Na! Ce sa fac si eu? Pana atunci, insa, dansati?

Sau... mai bine nu?  

Posted by Valentina

Un registru neaccesat de mine, pana acum, in "lumea mea", dar care mi-a atras atentia in dimineata aceasta. Prea "misto" ca sa nu-l consemnez. Cititorilor mei, in schimb, le atrag atentia: daca nu vreti sa va schimbati parerea (cei ce au una pe +) despre mine, mai bine nu dati PLAY! Sau, daca sunteti pudici, mai bine nu!
Oricum, senzatia de final, e magica...