Calitatile curative in utilizarea externa: reumatism stari de anxietate, oboseala cronica, epuizare fizica si intelectuala, insomnia, migrene, antispasmodic, antiseptic si cicatrizant.
Legenda Lavandei
Se povesteste ca Lavandula care era o zana foarte frumoasa, era blonda si avea ochii albastri, se nascuse intre lavandele salbatice de munte din Lure. Intr-o zi cand ea cauta un loc pentru a se aseza cu caietul ei plin de peisaje, zana se opri in fata paginii cu Provence si incepu sa planga vazand aceste terenuri sarace necultivate si lacrimi fierbinti de culoarea lavandei au patat pagina deschisa. Dorind sa ascunda aceasta mica drama, zana sterse ochii ei albastri, dar se produse un efect contrariu prin care picaturi fine de lacrimi se mai imprastiara inca pe pagina deschisa. Disperata, zana trase atunci peste aceasta Provence o mare bucata de cer albastru pentru a acoperi toate aceste pete! Din acea zi lavanda creste pe aceste terenuri si fetele blonde din acea regiune au in irisii ochilor albastri paiete de culoarea mov a lavandei, mai ales cand la sfarsit de amiaza in zilelor de vara, ele privesc cerul metalic care cade peste campurile cu lavanda in floare.
Mirosul are in mod evident puterea de a influenta mintea si corpul, iar lavanda este adesea cunoscuta ca regina mirosului.
Cleopatra, se spune ca, ia sedus pe Julius Caesar si Mark Anthony cu acest parfum.
Lavanda este cea mai cunoscuta dintre ierburile mirositoare si a fost iubita si cautata de secole. Romanii si nord africanii foloseau lavanda la parfumarea apei din baile publice. Lavanda se gasea in imbracamintea de calatorie a legiunilor romane si era folosita ca dezinfectant. Aceasta utilizare s-a mentinut pana in Evul mediu si a continuat pana azi. Strazile din Londra in secolul 19-lea erau pline de fete ce vindeau buchete de lavanda si violete.
Numele de lavanda vine din latinescul "lavare" care se traduce prin spalare, fiind indicata pentru bai si imbracaminte.
Vechile mumii egiptene contineau adesea lavanda; care era folosita in procesele de conservare. In afara de mirosul pe care il ofera lavanda are proprietati antibacteriene care o recomanda la conservare.
Lavanda are o dubla placere, de a imprastia mirosul ei in mijlocul verii si apoi in iarna, mirosul ei persistent va emana caldura in cele mai reci zile ale anului.
Peste secole mirosul lavandei nu a pierdut niciodatã din atractia sa. Totusi, caracteristic intregii istorii, istoria lavandei este marcata de bogatie. Mirosurile favorite tin sa fie o reflectie a spiritului curent al unei epoci. In consecinta, lavanda desi folosita totdeauna nu a putut ramane la moda totdeauna.
Primul parfum faimos din istoria parfumurilor este asa numitul ''Hungary Water'' obtinut in anul 1370 prin distilarea rosmarinului si era completat cu esenta de lavanda si marjoram. Aproape patru secole au trecut inainte sa apara urmatorul nume faimos in parfumerie, iarasi cu ulei de lavanda dar numai din principalele lui ingrediente: ''Eau de Cologne''. La inceput se folosea pentru efectele sale antiseptice, el continea un amestec de ulei de citrice si ierburi, iar mai tarziu va deveni cea mai populara apa de toaleta peste tot in lume.
Conform legendei, patru hoti cutreierau Franta, in perioada ciumei din preajma anilor 1700, jefuind morminte si deposedand de lucruri oameni care cazuseri victime ale ciumei. La început autoritatile i-au neglijat, crezand ca ei vor fi curand morti datorita ciumei. Dar timpul trecea si ei continuau sa prade si sa jefuiasca parand sa ramana imuni la ciuma. In final autoritatile i-au capturat si trebuiau sa-i omoare in afara de cazul in care ei divulgau secretul lor, "Cum puteau ei evita molipsirea de ciuma?" Ei s-au hotarat sa divulge secretul lor si au destainuit ca ei veneau de la o familie de parfumeri ce crease un otet din ierburi care ii proteja de boala. Lavanda era un component cheie in aceasta faimoasa reteta, reteta care a fost folosita pana la sfarsitul anilor 1800.
TEIUL
Calitati curative in utilizarea externa: sedativ nervos in stari de tensiune psihica si in insomnia.
Teiul in legende , mituri si superstitii.
In Europa si nu numai , nenumarate legende si superstitii sunt centrate in jurul pomului si a florilor de tei. In mod traditional, lemnul de tei era folosit pentru sculptarea unor opere religioase, teiul fiind considerat, pe de alta parte, un copac al satelor si avand un rol foarte important in lumea europeana timpurie. Teiul era vazut drept sacru datorita preferintei pe care o au albinele fata de florile lui si a calitati mierii de tei, fiind numit uneori "arborele albinelor". In unele regiuni, aura sacra a teiului era atat de mare, incat cei care indrazneau sa taie un astfel de copac nu se puteau astepta la altceva decat la pedeapsa cu moartea.
Mastile din sarcofagul lui Fayoum (perioada helenica din Egipt) era confectionate din lemn de tei, lucru ce marturiseste despre caracterul sacru al acestui arbore inca din vremurile antice.
Potrivit legendelor grecesti, teiul era un simbol al dragostei conjugale si al sotiei perfecte, al simplitatii, inocentei si bunatatii. In mod asemanator, in mitologia romana, teiul era considerat o reprezentare a fidelitatii si iubirii conjugale. Potrivit lui Herodot, ghicitorii sciti isi faceau divinatiile cu o frunza de tei taiata in trei parti rasucite apoi in jurul degetelor.
In mitologia greaca, nimfa Philyie a dat nastere, in urma unei legaturi amoroase cu tatal lui Zeus, unui copil monstruos si, pentru a o scapa de rusine, a fost transformata intr-un tei. Intr-un alt mit, se descrie cum Baucis si Philemon, un batran cuplu din Phrygia, a aratat ospitalitate fata de zei si, drept urmare, a fost rasplatiti. Conform legendei grecesti, Zeus si Hermes au luat forma umana si au pornit sa viziteze pamantul deghizati ca niste sarmani calatori. Atunci cand au ajuns in Phrygia si au cautat un adapost, au fost refuzati de toata lumea cu exceptia lui Philemon si a sotiei lui, Baucis. Cuplul a impartit putinele bucate si ultima picatura de vin cu cei doi straini. La un moment dat, Baucis si Philemon si-au dat seama ca oaspetii lor erau zei din cauza faptului va ulciorul lor de vin nu se golea niciodata iar bautura ordinara dinauntrul lui se transformase intr-o minunata licoare. Zeus si Herme si-au adus pe gazdele pe un deal inalt aflat deasupra Phrygiei, dupa care au trimis un potop distrugator asupra pamanturilor inconjuratoare, pentru a-i pedepsi pe oamenii care fusesera ingrati cu ei. Zeus a transformat casa in care fusese primit intr-un templu si le-a fagaduit lui Baucis si Philemon ca le va indeplini doua dorinte: de a servi ca preot si preoteasa in templul sau si ca, atunci cand va veni timpul, va face in asa fel incat cei doi sa moara impreuna. Multi ani mai tarziu, cand au ajuns la capatul zilelor, Baucis a fost transformata intr-un tei, iar Philemon intr-un stejar, ramurile celor doi arbori impletindu-se intr-o stransoare de nedespartit.
Germanii respectau teiul drept un copac "sacru" al indragostitilor, avand capacitatea de a darui fertilitate si prosperitate. In mitologia germanica precrestina, teiul era sacru, intrucat era asociat cu Freya, pazitoarea vietii, zeita a norocului, dragostei si adevarului. Mai mult decat atat, legenda spunea ca teiul nu putea fi lovit de fulger intrucat Freya era sotia lui Wodan, principalul zeu din panteonul germanic.
Adeseori, un tei incarcat de ani marca locul central de intalnire a oamenilor din multe sate si comunitati rurale. Sub un astfel de tei aveau loc consfatuirile de reinstalare a dreptatii si pacii intre oameni, crezandu-se ca acest arbore are puterea de a aduce la lumina adevarul. Teiul a fost asociat cu judecatile chiar si dupa crestinizare, verdictele in unele regiuni germanice fiind date "sub tilia" (sub tei) pana in perioada iluminismului.
In "Nibelungenlied" ("Cantecul Nibelungilor"), o epopee germana medievala bazata pe traditia orala, rememorand evenimente petrecute in triburile germanice intre secolele V si VI, Siegfried si-a castiga invulnerabilitatea prin imbaierea in sange de dragon. In vreme ce se scalda astfel, o frunza de tei s-a lipit de el, lasand pe trupul lui un loc neatins de sangele de dragon, loc devenit singura lui zona vulnerabila.
In folclorul din Polonia, se credea ca teiul poate oferi protectie contra spiritelor rele si a fulgerelor. Acest copac era amplasat de obicei in fata caselor, pentru a impedica raul sa intre in ele. De asemeni, teiul era un simbol al norocului, credintei, familiei si vietii fericite. Intr-o legenda poloneza straveche se spune ca nu este de bun augur sa tai un copac de tei, intrucat acest lucru va aduce ghinion si necazuri atat taietorului cat si familiei lui. Tot in Polonia, teiul este asociat cu Fecioara Maria, despre care se spune ca a fost adesea vazuta printre ramurile acestui arbore. Chiar si in zilele noastre, in unele regiuni poloneze pot fi vazute mici capele la marginea drumului, adapostite de crengile teilor. De vreme ce teii sunt favoritii Maicii Domnului, se crede ca rugaciunile de sub coroana lor au mai mari sanse de a fi ascultate .
In Estonia si Lituania, femeile aduceau sacrificii in fata arborilor de tei, rugandu-se sa le fie daruite fertilitate si liniste familiala.
In lumea crestin-ortodoxa slava, lemnul de tei era preferat mai ales pentru pictarea icoanelor. Doua opere ale vestitului pictor Andrei Rubliov, "Sfanta Treime" si "Mantuitorul", avand drept suport lemnul de tei, pot fi admirate si astazi in galeriile Tretiakov din Moscova.
In crestinism, teiul este un arbore sacru, gratie, se pare , parfumului suav al florilor lui. In Evul Mediu din Europa occidentala, teii erau plantati in mod obisnuit in preajma bisericilor. Teiul este asociat cu Sfanta Walburga. Capela in care traia aceasta, in Bavaria, se spune ca avea forma unui copac de tei si era inconjurata de o multime de astfel de arbori.Sfanta Walburga a devenit faimoasa dupa moartea ei, datorita vindecarilor realizate gratie uleiului ce izvora in mod miraculos din mormantul ei. In legendele populare se spune ca apropierea ei fata de tei era mult mai intima, ea fiind uneori vazuta zburand pe o matura facuta din crengile arborelui ei preferat.
In astrologia celtica, oamenii nascuti sub semnul zodiei Teiului (11 martie - 17 martie) par a fi inclinati sa accepte netulburati tot ce li se intampla in viata. Ei detesta luptele, lenea si pierderea de timp. Teii se refera la persoane ce fac adesea sacrificii pentru prietenii lor. Ele poseda multe talente, dar le lipseste tenacitatea de a face ca darurile lor inascute sa evolueze. Nativii din zodia teiului pot fi uneori gelosi si mustratori, dar sunt foarte loiali in dragoste. Oamenii "tei" iubesc viata, dar, in ciuda remarcilor celor din jur, nu inceteaza a se minuna de faptul ca ideile si visurile lor sunt mult mai frumoase decat realitatea. Cu o imaginatie foarte bogata, cei nascuti in zodia teiului au tendinta sa priveasca lumea prin niste ochelari roz-bonbon. De fapt, ei sunt adeptii unui ideal pe care reusesc cu usurinta sa il transmita si altora ce au predispozitia de a vedea viata intr-o maniera mult mai atragatoarea decat cruda realitate.
In astrologia clasica si paganism, teiul inglobeaza urmatoarele asociatii:
- Semn zodiacal: Gemeni, Sagetator, Taur; - Astre specifice: Jupiter, Mercur si Soare
- Sarbatori: Beltane, Litha, Ostara
- Element: aer; - Energie: Yin; - Gema: agata
- Zeu: Odin; - Zeita: Arainrhod, Freya, Frigg, Ostara, Venus
- Pasare: turturica
- Utilizare magica: atragerea dragostei, echilibrarea energiei, neutralizarea negativitatii.
MELISA / ROINITA
Melisa poate fi utilizata in cura de fond in cazul nervozitatii.
Ea da rezultate bune si in perioadele de depresie sunt de epuizare nervoasa. Imbunatateste memoria. Impartaseste proprietatile analeptice ale mierii si ale laptisorului de matca. Planta a fost asociata in special cu tulburarile nervoase, cu inima si emotiile, a fost folosita pentru anxietate, melancolie, pentru a consolida si revigora spiritul vital.
Uleiul esential de melisa este un puternic antiviral, calmeaza durerile de cap, ajuta la echilibrarea emotiilor, reduce agitatia, imbunatateste calitatea vietii, este calmant, reconfortant, sedativ, fortifiant, euforizant, bactericid, antialergic si inaltator.
Alte utilizari:ulceratii acute si cronice, prurit, herpes, atralgii din guta, eczeme, halena bucala, contuzii - sub forma de bai locale, cataplasme, gargara.
Planta rezista chiar si sub zapada la -20 grade Celsius. Este una dintre putinele plate care isi pastreaza proprietatile in aceste conditii.
Utilizari magice: inmuiati in vin pentru 3 ore, scoateti planta si serviti impreuna cu prietenii si cei dragi. Planta mai este folosita in ritualurile de asigurare a succesului.
Aromoterapie: uleiul esential de melisa/roinita este mai scump datorita cantitatilor necesare de material vegetal, intre 3,5 si 7 tone pentru obtinerea unui kilogram de ulei esential. Uleiul care rezulta din aceasta planta are un miros dulce si este un lichid de un galben deschis. A fost numit “elixirul vietii” de catre medicul roman antic, Avicenna.
Kurt Schnaubelt spunea: “modul in care uleiul de melisa combina o componenta antivirala excelenta cu o putere sedative raspandita, dar linistitoare este greu de imaginat. Prin complexitatea, puterea si blandetea sa, uleiul de melisa ilustreaza perfect modul in care natura de-a lungul timpului a reusit sa functioneze tot timpul mai bine decat medicamentele sintetice.”
Planta cu parfum dulce apreciata de albine, roinita sau melisa a fost dintotdeauna asociata cu aceste insecte, de unde si numele sau, derivate din melissophyllon, care inseamna in greaca ,,frunza albinelor’’. Medicii arabi din secolul al X-lea o utilizau pentru prepararea unui tonic despre care se spunea ca alunga melancolia – mai ales la femei – si era considerat activ impotriva tulburarilor nervoase in general.
Melisa este componenta esentiala a legendarii ape de melisa a carmelitilor (care mai contine coaja de lamiie, coriandru, mosc, scortisoara si cuisoare), creata in 1611 si careia i se atribuiau o multitudine de virtuti benefice.
Melisa (Melissa officinalis) se numara printre rarele plante ce nu reprezinta nici un pericol pentru femeile insarcinate (dacă acestea se limitează la trei ceati pe zi, dozate cu doua linguri la un litru de apa).
Cercetarile ulterioare evidentiaza faptul ca aceasta planta, in afara de uleiurile eterice, mai contine urmatoarele substante: citralul (o aldehida nesaturata din clasa terpenelor, ce prezinta o izomerie geometrica), citronelolul (un alcool nesaturat), taninuri, rasini, saponine, acidul succinic, cafeic, vitamina C (pana la 15 la suta, din substanta uscata), geraniol si un principiu amar.
Datorita substantelor mai sus amintite, melisa are urmatoarele proprietati: antispastice (diminueaza contractiile), carminativa (calmeaza durerile abdominale si expulzeaza gazele din intestin), coleretice (mareste si excita secretiile biliare), eupeptice (regleaza digestia stomacului), tonice, sedative.
Se recomanda in boli de stomac, ficat, astm, anemie, balonari, indigestie, intepaturi de albine, viespi, slabirea memoriei, boli de plamani, maladia Parkinson, ameteli.
Se administreaza sub forma de infuzie 1% si se bea circa 250 ml (1/4 l) de ceai pe zi, in special, dupa masa.
Intra in compozitia ceaiurilor laxative si anticolitice.
Apicultorii folosesc melisa la prinderea roiurilor si dezinfectarea stupilor.
Melissa este una dintre nimfele care i-au salvat viata lui Zeus. L-au ascuns de Cronos, tatal lui care ii pusese gand rau si l-au hranit cu lapte si miere. Cand Zeus a devenit stapanul Olimpului, a facut-o regina albinelor.
Mentionez din nou ca melissa inseamna albina in limba greaca si nu e intamplator ca apicultorii folosesc si astazi roinita la prinderea roiurilor si dezinfectarea stupilor. In limbaj popular, melissa se mai numeste si „floarea stupului”, pentru ca mierea din roinita are un parfum aparte si foarte multe proprietati curative.
Ca mai toate plantele medicinale uzuale, si melissa a fost supusa cercetarilor medicale de ultima ora. Ea este oricum mentionata de medicii greci si romani, dupa cum dovedesc scrierile lui Theophrast sau Varro care au trait in antichitate, dar si de celebrul medic si chimist Paracelsus din secolul XIV.
Acestia spuneau ca roinita este cea mai buna planta pentru bolile de inima. La aceeasi concluzie au ajuns si cercetatorii contemporani, care au facut analize unor persoane cu afectiuni cardiace, inainte si dupa tratamentul cu roinita. Imbunatatirea starii lor a fost evidenta.
Efecte excelente in tratarea migrenelor si insomniei
Melissa contine o cantitate mica de ulei volatil ce miroase asemanator cu lamaia si are efecte extraordinare in cazul dementei severe – dupa cum arata un studiu efectuat pe 70 de oameni cu probleme grave de dementa, pe durata a 4 saptamani.
Frunzele de roinita au efect usor sedativ si de ameliorare a starii de spirit, de aceea pot fi folosite pentru a trata problemele de somn, anxietatea, depresiile ai traumele emotionale. Grecii numeau roinita inca de acum 2000 de ani "elixir de viata lunga", datorita actiunii ei benefice asupra oboselii intelectuale, a insomniei, a nevrozelor sau pentru calmarea tahicardiilor. Are efecte excelente contra insomniei si a migrenelor. Este un leac natural verificat impotriva asteniei de primavara si impotriva asteniei in general.
Preparatele din roinita au efecte remarcabile in reglarea activitatii sistemului nervos. Sunt recomandate profilactic pentru afectiuni cum ar fi pareza faciala, boala Parkinson (in faze incipiente), Alzheimer.
Se dovedeste eficienta, de asemenea, in disfunctii gastrointestinale - flatulenta, crampe si greata, mai ales cand acestea sunt agravate de stres si tensiune. In colita de fermentatie, roinita este unul dintre cele mai puternice remedii vegetale, inhiband dezvoltarea excesiva a bacteriilor de fermentatie in colon, eliminand spasmele si diminuand inflamatia.
Mentine tineretea celulelor din organism.
Roinita are si o actiune antivirala. Cercetatorii germani au dovedit ca persoanele carora abia le-a aparut un herpes pe buze s-au vindecat mai repede folosind o crema pe baza de roinita, comparativ cu persoanele care au primit un tratament alopat. Preparate pentru uz extern au fost folosite si pentru a trata simptomele inflamatorii provocate de virusul hepatic, si au dat rezultate bune.
Cercetari recente au confirmat faptul ca roinita are si un efect antioxidant, ceea ce inseamna ca mentine tineretea celulelor din organism prin anularea proceselor de formare a radicalilor liberi in moleculele din sange, responsabile de imbatranirea tesuturilor.
VITA DE VIE
Ca uz extern se recomanda: regenerarea parului, si a pielii, tonic.
Strugurii ocupa un loc considerabil in mitologia greaca si latina. Dionisos, fiul lui Zeus, - alias Bachus in mitologia latina - a cunoscut de mic euforia ascunsa in miezul acestui fruct.
Lasat in grija nimfelor, micului Dionisos i s-au dat in loc de jucarii, boabe de struguri. Si tot ele au incercuit fruntea acestui zeu frumos si vesel cu ghirlande verzi si struguri aurii si dulci. A fost astfel primul care a gustat din betia atat de vesela de care au profitat nimfele si satirii.
Ajuns barbat in toata firea, Dionisos a pornit sa imprastie in lume rodul parfumat si imbatator al vitei de vie. Umbla intr-un car tras de lei si tigri si era urmat de un cortegiu galagios format din nimfe si satiri, care dantuiau si cantau in jurul lui, iar vinul curge garla.
In cinstea acestui zeu al vitei de vie, ocrotitor al viticultorilor, se organizau serbari cu fast si mult antren - elinii le numeau orgii, iar latinii, bachanale.
Vita de vie
Vita de vie era cunoscuta cu mult inaintea Mantuitorului. In Geneza (9:20), se spune ca Noe cultiva aceasta planta "imbatandu-si" simturile cu produsul ei rubiniu. Vinul era foarte apreciat si in Grecia antica, dar, in general, era consumat indoit cu apa.
Acest obicei a fost preluat si de romani, care au plantat vita de vie in teritoriile cucerite din Africa, Spania, Iliria si altele. La noi, licoarea bahica a cunoscut si o perioada de "prohibitie". Ptr. ca dacii de pe vremea lui Burebista se intrecusera cu gluma in privinta consumului de vin, regele - sfatuit de preotul Deceneu - a hotarat distrugerea tuturor acestor culturi. Totusi cand romanii au cucerit Dacia, cultivarea vitei de vie era din nou in floare.
In Antichitate, vinul se pastra in amfore de ceramica cu gatul subtire, iar gurile acestora erau astupate cu carpe inmuiate in ulei, ptr. a se opri continuarea fermentatiei. De-abia in secolul al XII-lea au ajuns la moda sticlele si dopurile de pluta.
In tara noastra exista la ora actuala peste 40 de podgorii recunoscute pe plan international, semn ca romanii nu si-au pierdut gustul si priceperea ptr. sucul de struguri fermentati.
Cele sapte calitati ale vinului lui Noe
Nu putine sunt legendele nascute din puterea sau calitatile vinului. Ajuns pe Insula Caprelor, Ulise a urcat pe tarm impreuna cu cativa tovarasi, putina hrana si un burduf mare de capra cu un vin rosu, tare.
Datorita acestuia a reusit Ulise si restul echipajului ramas in viata sa scape din pestera ciclopului Polifem. Cand i-au dat uriasului sa soarba din licoarea ametitoare, Polifem, care nu cunoscuse pana atunci sucul de struguri, a cazut, pur si simplu, beat de mort.
In Biblie, Noe a cunoscut si el cateva patanii puse pe seama vinului. Cand a iesit din Arca, la sfasitul potopului, a intalnit un tap. Animalul se infrupta cu nesat din crengile de vita care cresteau din abundenta. Starea evidenta de euforie si de veselie a bietului patruped l-a indemnat pe Noe sa cultive vita de vie. Si, cum se lamenta el, Satana s-a oferit sa-l ajute, sugerandu-i sa stropeasca via cu sangele a sapte animale. Anul urmator, via a rodit un fruct suculent, care purta caracteristicile animalelor sacrificate. Cand Noe a inceput sa bea din vinul aromat, a simtit ca devine: "curajos ca un leu, puternic ca un urs, nemilos ca un tigru, artagos ca un caine, siret ca o vulpe, guraliv ca o cotofana, galagios ca un cocos".
Exista nu mai putin de 450 de referiri la vin si la vita de vie in Sfintele Scripturi. Profetul Isaia a scris un cantec al vitei de vie. La nunta din Caana, Isus a transformat apa in vin. La Cina cea de Taina, vinul a devenit sangele lui Hristos.
Substantele din struguri
Strugurii contin potasiu, care ajuta la eliminarea surplusului de apa din celule.
Acizii si enzimele din struguri reechilibreaza schimbul de materii, favorizeaza arderea grasimilor si, in plus, activeaza functiile ficatului si ale rinichilor, eliminand toxinele din organism.
Elementele nutritive specifice fructelor usureaza digestia, impiedicand constipatia.
Substantele numite procyanidine, care se gasesc in special in strugurii negri si brumarii, reprezinta un factor important in apararea inimii. Aceste substante scad hipertensiunea si nivelul colesterolului.
Aceleasi procyanidine protejeaza pielea de influenta substantelor nocive din atmosfera si de actiunea razelor solare. Impreuna cu siliciul care se gaseste in coaja boabelor de struguri, redau elasticitatea si prospetimea tenului.
Vitamina B si magneziul din struguri sunt un adevarat balsam pentru persoanele prea nervoase.
Taninii care se gasesc in struguri intaresc sistemul de aparare al organismului,neutralizand actiunea virusilor si a bacteriilor.
Plantele sunt considerate de ţăranul român fiinţe vii care aud, văd, simt, suferă, au suflet.
Astfel în virtutea acestei credinţe se foloseşte salcia pentru a vindeca de hernie, rugul (Rosa canina) pentru epilepsie, ulmul pentru a scăpa de negi şi exemplele pot continua.
De asemenea înţelepciunea populară afirmă importanţa păstrării legăturii cu pământul. ?ăranii umblă de multe ori vara desculţi, mai ales la cosit, iar casele ţărăneşti au pământ pe jos şi pe prispe. Este bine ca vara copiii să fie lăsaţi să umble desculţi, aşa cum umblă de veacuri copiii ţăranilor. Cu cât legătura lor cu toate elementele naturii este mai directă în timpul verii, cu atât ei vor fi mai bine apăraţi de toate bolile din timpul iernii. încă de pe vremea geto-dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul României, erau cunoscute şi întrebuinţate ca ierburi de leac, reputaţia unora dintre ele mergând până acolo încât în percepţia populară apar şi astăzi ca fiind înzestrate cu virtuţi extraordinare. Multe dintre aceste plante sunt considerate sfinte, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona). Alte plante, aşa cum sunt Usturoiul, Avrămeasa, Leuşteanul, Pelinul, Omagul ş.a sunt nesuferite duhurilor sau strigoilor, fiind folosite ca atare de către ţărani. Prin fâneţe sau pe lângă pâraie creşte uneori o plantă cu flori roz purpurii numită Dragostea sau Masa Raiului (Sedum fabaria). Primăvara, această plantă este adusă din locurile în care creşte şi se sădeşte în grădina casei, în loc ferit, curat, în credinţa că este protectoare a dragostei, că apără pe cei ai casei de cei răi, care vor să o strice. în unele sate, când înfloreşte, se rupe câte un fir pentru fiecare din casă, se pune la grindă şi cel al cărui fir se usucă se spune că va muri în acel an, dar dacă creşte şi se înfăşoară pe după grindă, este semn că va trăi mult. Buruienile de leac se culeg atât primăvara, cât şi toamna. Cei care le recoltează nu ţin neapărat seama de momentul când planta este în deplinătatea puterilor ei naturale, când a ajuns la maturitate sau când este mai plină de seve. Acţiunea de recoltare a acestor plante se desfăşoară după considerente magice, în anumite momente cosmice, urmând un ritual caracteristic. Alte plante se strâng la date bine precizate. Astfel, Sulfina (Melieotus officinali) se culege numai în ziua de Sânziene şi la Ziua Crucii, iar Seminocul (Medicago falcata), numit şi Vârtejul Pământului se strânge numai pe vremea secerii.
Pentru ţărani, uscarea ierburilor strânse este simplă. După ce au fost culese, se fac mănunchi lungi de până la 20 cm, se leagă cu una dintre ierburi, iar acasă se pun sub streaşina casei sau se atârnă de o grindă în pod. Când devin necesare ele se dau bolnavilor să le bea ca fiertură, să se oblojească cu ele sau să le pună în apa de scăldat.
De multe ori sacralitatea plantelor este cea care le conferă puterea tămăduitore, iar această putere poate fi însoţită de calităţi de tip ocular, aşa cum se întâmplă în cadrul Duminicuţei (Lysimachia nummularia), plantă ce creşte prin păduri, prin poieni, prin zăvoaie sau pe malul apelor. în locul unde este culeasă, se lasă ofrandă de pâine şi sare. Adusă acasă se foloseşte la copiii care nu merg în picioare; se pune lângă foc, pe vatră, cu pâine şi sare alături, şi dacă se înnegreşte este semn că vor muri, dacă nu, este semn că vor trăi.
Astfel unele plante ocupă un rol esenţial în medicina tradiţională românească. De exemplu, Mătrăguna (Atropa belladonna), este o plantă halucinantă (viziunile pe care le dă consumarea sa sunt asemănătoare cu cele date de Peyotl, fiind însoţite însă de trăiri terifiante, de tulburări afective), aşa cum sunt cele de Doamna Codrului, Doamna Mare, Iarba(Floarea)Codrului, împărăteasă(a Buruienilor), care este folosită în foarte multe practici magice. Toate părţile plantei, maiales rădăcina, frunzele şi fructele au un conţinut bogat în alcaloizi, cu o puternică acţiune asupra sistemului nervos. Ritul culesului Mătrăgunei trebuie îndeplinit pe timp de Lună Plină, în aprilie-mai, înaintea Rusaliilor (în unele părţi chiar în timpul Rusaliilor), după această dată încetează virtuţile magice ale plantei. O a doua fază a ritului constă în aşezarea spate în spate a culegătoarelor, una cu faţa la răsărit, iar cealaltă la apus. Cea cu faţa spre apus ridică Mătrăguna şi o transmite astfel celei cu faţa spre răsărit. Deşi periculoasă, fiind otrăvitoare, Mătrăguna este folosită uneori pentru felurite boli de lungă durată, consumul ei dând un fel de "nebunie" urmată apoi de vindecarea totală. Puţini sunt însă cei care recurg la acest mijloc, deoarece poate duce chiar la moarte. în scop pur medicinal Mătrăguna, culeasă tot ritualic, se punea pe umflături. Cu frunze aprinse se trata tusea, iar rădăcina plămădită se folosea contra reumatismului.
O altă plantă halucinogenă este Mătrăguna Mică (Scopolia carniloica) numită şi Mutulic sau chiar Iarba Codrului şi Mătrăgună (în Carpaţii Apuseni). Această plantă nu poate fi culeasă de oricine, ci numai de anumite femei bătrâne sau copii, căci în concepţia populară copiii sunt neprihăniţi, iar femeile bătrâne se roagă, postesc şi se gândesc la viaţa viitoare. Mătrăguna mică trebuie culeasă de către aceştia pentru a fi ferită de atingerea păcatului lumesc, atingere care ar putea să aducă chiar înrăutăţirea stării bolnavului. Culegerea pentru întrebuinţări magice implică şi mai multe precauţii; se aprinde lumină, tămâie, i se aduc daruri. Această plantă are reputaţia că alungă umbrele grele ce învăluie viitorul, prevestind durata vieţii, dacă omul va mai trăi mult ori puţin, prevesteşte vindecarea bolilor grave ori moartea. în credinţele bătrânelor ea ghiceşte până şi intenţiile celui ce se apropie de ea (mai ales intenţiile ce o privesc direct). în faţa destinului, a morţii, frunzele sale se pleoştesc. Ca şi Mătrăguna, Mătrăguna mică poate fi folosită şi în scopuri mai puţin bune, putând cauza moarte duşmanilor celui ce o foloseşte.
O altă plantă importantă în cultura tradiţională românească este Floarea de ferigă (Dryopterts filix-mas) care mai este numită şi Iarba ?arpelui. Tradiţia populară spune că această plantă are o floare albă şi strălucitoare ca o stea, ce înfloreşte în fiecare an numai în Noaptea de Sânziene (23 sau 24 iunie), între ceasurile 10 şi 12, şi ţine numai până la vreamea cântării cocoşului. Deşi botaniştii susţin că floarea Ferigăi este doar o legendă, poporul insistă că floarea sa este foarte frumoasă, că nu o poate vedea oricine, şi, legat de această floare există o seamă de credinţe fantastice. Folclorul românesc indică că nimeni nu poate vedea şi avea floarea de ferigă, din cauză că fiinţele nevăzute voiesc să o aibă numai pentru ele.
Planta miraculoasă a românilor, căruia i se atribuie cele mai mari virtuţi magice este Iarba Fierului (Iarba Fiarelor – Actaea spicata). Astfel, cine şi-o încrustează sub pielea palmei, nu poate fi nici măcar încătuşat, prin simpla atingere putând descuia orice încuietoare. Mai are însuşirea ca, pe cel ce o posedă, să îl apere de armele de fier, atrage banii spre stăpânul ei, conferă înţelegerea limbii animalelor şi plantelor. Cu ea se pot deschide uşile ferecate ce duc la ascunse comori subpământene. Credinţele româneşti legate de această plantă sunt neobişnuite. Se spune despre ea că se găseşte foarte greu, şi că numai puţini oameni o posedă, putând astfel să deschidă orice lacăt, orice încuietoare. Se crede că se găseşte printre ierburile obişnuite, dar numai un an stă în acelaşi loc, în al doilea an răsărind peste trei ape curgătoare şi tot aşa, până în al nouălea an, când revine în acelaşi loc.
Amintit în cântecele populare, Leuşteanul (Levisticum officinale, radix) este o plantă folosită în descântece împotriva Ielelor, de întoarcerea laptelui şi împotriva şarpelui. Este cea mai însemnată plantă din grădina de legume, având o influenţă magică asupra întregii grădini. De aceea se spune că dacă ţi se fură Leuştean din grădină, ţi se vor usca toate verdeţurile. Are multe întrebuinţări în medicina populară.
În tradiţia românească planta elixir, care menţine tinereţea şi sănătatea este Angelica (Angelica arhangelica).
Măselariţa (Hyoscyamus niger), numită şi Nebunariţă creşte pe lângă drumuri, în locuri grase şi umede, printre dărâmături, prin gunoaie, în general prin locuri neumblate. Seminţele sale sunt mici, negre şi stau într-o capsulă cu căpăcel deasupra. La sate,seminţele Măselariţei erau întrebuinţate contra durerii de măsele.
Socul (Sambucus nigra) este un arbore mic răspândit pe marginea pâraielor, pe lângă garduri, prin locuri uitate, prin păduri. Are inflorescenţe melifere şi cu recunoscute virtuţi medicale, iar ramurile au în mijloc o măduvă albă uşor de extras, fapt ce explică folosirea lor în confecţionarea de fluiere. Se spune că sub Soc locuieşte un duh vrăjmaş care păzeşte comorile îngropate sub el, nelăsând pe nimeni să se apropie de ele. Floarea de Soc se întrebunţează în medicina ţărănească împotriva tusei, a emfizemului pulmonar (se bea ca infuzie), răguşelii (se face o fiertură din flori de Soc şi de Muşeţel care se bea seara la culcare, învelind bine bolnavul să transpire), vărsatului de vânt (varicelă) şi scrofulelor (amigdalita). Din florile de Soc se prepară o băutură răcoritoare, Socata, pe care mulţi români o consumă ca pe o cură de primăvară. Ceaiul din flori de Soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează.
În medicina tradiţională un loc aparte îl ocupă Tătăneasa sau Iarba lui Tatin (Sympyhum officinale). Este o plantă care rareori depăşeşte înălţimea de 1metru. Rădăcinile ei cilindrice sunt puternic zbârcite în lung şi uneori contorsionate, au culoare cenuşie, aproape neagră; sunt folosite în medicina populară în bronşite, în tuse, în ulcer stomacal, în stoparea cancerului etc. Aproape peste tot în România, Tătăneasa era folosită pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor.
Atât Usturoiul (Allium sativum) toamnă, cât şi cel de vară (deosebiţi după modul de răsădire), este folosit la diferite leacuri,descântece şi vrăji. Cel de toamnă însă, după cum afirmă cunoscătorii, este cu mult mai bun la leacuri şi vrăji. Usturoiul este şi cel mai bun mijloc de apărare împotriva spiritelor necurate.
Pentru români Busuiocul (Ocimum basilicul) este considerată planta dragostei. Ea atrage deopotrivă dragostea bărbaţilor sau a femeilor către cei ce o folosesc. Când mergeau duminica sau de sărbători la biserică, la petreceri şi la joc, fetele românce îşi puneau bucheţele de Busuioc în păr, la salbe şi la sân, iar feciorii îl puneau în pălării şi în căciuli. Conform mitologiei româneşti, Busuiocul a crescut dintr-o iubire neîmplinită. Astfel, odată o copilă tânără şi frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. în acel timp era foare mare secetă şi arşiţa soarelui veştejise florile. Iubitul fetei mergea în fiecare zi la mormântul ei şi vărsa şiroaie de lacrimi. La capul copilei a început să crească o floare, care fiind mereu udată de lacrimile iubitului ei, crescu şi dobândi un frumos miros. Floarea s-a numit după numele acelui tânăr îndrăgostit, Busuioc. Această plantă este indispensabilă în leacurile şi în farmecele de dragoste. în scop medicinal Busuiocul se pune la tăieturi şi la bube, iar în caz de inflamarea ganglionului limfatic frunzele sale se pun în legături. Fumul rezultat din punerea Busuiocului pe foc se trage în piept, contra tusei, şi penas contra guturaiului. Cu tulpini aprinse de Busuioc se ard negii. împotriva durerilor de cap se face o legătură cu seminţe de Busuioc. Această plantă esteun stimulent general,dar luată ca ceai, o ceaşcă seara la culcare, favorizează somnul.
Din categoria plantelor care resping duhurile şi strigoii face parte şi Avrămeasca (Gratiola officinalis) (numită şi Milostivă şi Creştinească). Este o plantă veninoasă cu proprietăţi iritante şi este considerată un vomitiv drastic, periculos.
Planta care din punct de vedere medicinal are aceleaşi proprietăţi farmaceutice ca şi Socul, dar multmai puternice se numeşte Boz (Sambucus ebulus). El este direct implicat în în riturile de invocare a ploii, în timp de secetă sau în anumite zile importante din punct de vedere calendaristic în dezvoltarea vegetaţiei.
Sânzienele (Galium verum) numite şi Drăgaica sunt printre cele mai iubite flori de către popor, de aceea numele lor a fost dat celei mai vechi şi importante sărbători româneşti, Sânzienelor (numită şi Nedeia sau Drăgaica), ce se ţine la 24 iunie. Aceste plante sunt flori galbene aurii cu miros plăcut ce cresc prin fâneţe, prin livezi sau pe margini de pădure. Noaptea de Sânziene este noaptea de 24 iunie, noapte recunoscută astăzi pretutindeni ca având virtuţi magice. La mijlocul acestei nopţi este rânduit un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile, este un moment de contact între lumea noastră şi "lumea cealaltă". La români se crede că în această noapte încing hore Sânzienele şi că acum trebuiesc culese ierburile de leac pentru a fi eficiente. Tot acum, folosind practici divinatorii, tinerii îşi află viitorul, iar animalele, oriunde s-ar afla, se strâng şi stau la sfat. Cine le pîndeşte le poate asculta, şi poate afla astfel multe taine sau anumite comori.
