De multe ori, mi-am dorit sa-ti soptesc, sa te implor, sa-ti strig: da-mi o farama din tine! De multe ori, mi-am dorit sa-ti simt mana siruind ocrotitor pe tampla mea, sau strangand cu putere mana mea. Mi-am dorit nesfarsit sa-ti doresti sa-mi vorbesti... Nimic din toate acestea nu s-au intamplat, nici un strigat nu mi-a fost auzit si nici o farama din tine n-a plecat cu mine niciunde.

Ochii pe care-i priveam uneori, sperand ca a venit ziua aceea in care putem imparti ce n-am impartit niciodata, sau ca ne putem spune toate cuvintele care au ramas nespuse, ochii aceia pe care-i iubeam nebuneste si pe care-i visam in fiecare noapte, au ramas reci, in acelasi con de umbra, parca sfidatori, parca mincinosi, parca indiferenti. Degetele care-mi cercetau palmele, chipul, viata, nu mai ating acum nimic din mine, ci pipaie doar, un trecut pe care nu l-am inteles. Bratele care nu m-au cuprins niciodata cum mi-as fi dorit, strang acum un intuneric pe care doar tu il intelegi. De aceea-ti scriu si nu-ti vorbesc! Si ce cuvinte as putea sa gasesc, pentru a-mi expune scurt si concis dezacordul cu lumea? Niciunul... niciunul dintre toate pe care le stiu, nu mi-ar putea descatusa durerea neimplinirii, a viselor zdrobite sub bocanc, a lasitatii si a renuntarii.

Ma intreb de multe ori, daca acea remarca, care amesteca un fel de compliment cu un soi de repros, ca viata langa mine nu gaseste secunde sa se odihneasca, era de fapt un protest impotriva felului meu de a fi... Daca nu cumva, viata ordonata, monotonia, linistea si clipoceala intunecata a unei vieti traite in surdina, sunt atribute ale unui "asa nu" pe care ti-e frica sa-l scoti la iveala... Ma intreb, daca si tu te intrebi uneori, ce viata poate fi traita in surdina? Poate una cu lumanarea pe piept, ceea ce e departe de mine. Da! Sunt ca o mare suparata pe pirati, involburata, zgomotoasa, periculoasa pentru cei ce nu-mi stiu tainele. Da! Sunt ca un vulcan, care nu sti niciodata cand te poate face scrum. Da! Sunt femeia pe care ai iubit-o candva cu nebunia celor ce cred ca pot muta muntii din loc si sunt aceeasi care te-a iubit cu fiecare ardere si fiecare val. De aceea-ti scriu!

Mi-am lasat mainile sa comunice singure cu sufletul, pentru ca el este cel razvratit, nicidecum mintea mea. Bucatica aceea de suflet, pe care nu a descoperit-o nici un medic, nici un savant sau cercetator, dar, care-ti apartine, refuza sa te inteleaga, sa-ti accepte morala si atitudinea. Pe ea, poate, ar trebui sa o lamuresti, pentru ca, nelamurita, nu mai e a mea, ci sta sechestrata la tine, intr-un trecut pe care, oricum, nu-l mai putem recupera sau repara. Mi-ai atribuit vina tradarii, pe care ti-am plasat-o si eu ca eticheta. Nu stiu si nu inteleg, care tradare e mai dureroasa: cea fizica, proprie si ireala, sau cea morala? Argumentul: erai atat de prezenta in viata mea, in gandurile mele... faptul ca te-a speriat fenomenul, nu ma multumeste cu nimic. Chiar ma pune pe ganduri... oare nu, tocmai acest argument, ar trebui sa lege vesnic doua persoane? Nepasarea, indiferenta sau acceptarea, nu leaga nimic in mod trainic. De aceea nu-ti mai vorbesc!

Ma impleticesc in ganduri, pentru ca sunt atat de multe lucruri pe care mi-as dori sa ti le spun, incat nu le mai pot aduna, s-au risipit in timp, printre moleculele care dor. Astept, in schimb, sa-mi scri. Stiu ca o discutie fata-n fata, ne-ar limita cuvintele, sau le-ar scoate la iveala pe cele care ranesc. Astept sa intinzi mana catre mine, sa-mi spui ce nu mi-ai putut spune atunci cand timpul ti-era prieten, astept tremurul si vibratia aceea neinteleasa, dar unica si draga mie, pe care nu am reusit sa o gasesc niciunde. Astept sa-mi dai tu, o farama din tine, sa o port cu mine pana la capatul lumii.