Epuizata, sfarsita de atata nimic si atata tradare, de multimea de bine-voitori si bine-facatori din jurul meu, care m-au redus la tacere prin naivitatea mea si incapatanarea de a crede in oameni, am fugit de doua ori, in doar cateva zile, la poarta Domnului... Despre primul strigat disperat si felul in care am ajuns la picioarele lui Isus, sarutandu-i ranile cu fiecare clipire a pleoapelor, despre prima ratacire si regasire, nu am sa va 
vorbesc acum, pentru ca ieri, mi s-a intamplat ceva deosebit de frumos, mi-am botezat prima finuta: Amalia Gabriela.Pentru ca sufletul ei sa-si gaseasca drumul aici, pe pamant, cu frica de Dumnezeu si credinta in bine, am ridicat-o in brate cu multa, enorm de multa dragoste, am scaldat-o in apa sfantului botez, lepadand-o de rau si impreunand-o cu Hristos, rugandu-ma cu voce tare, pentru ea. Am mai botezat si alti copii, dar ea... fiind singura fetita dintre "Victorii" mei, si fiindu-i aproape si in cele noua luni de dinaintea nasterii, si in momentul venirii pe lume, poate ca intre noi exista deja o relatie speciala. Nu stiu daca evenimentul in sine mi-a dat emotii, sau faptul ca mi se intampla din nou, ceva nefiresc de frumos, sau toate la un loc m-au readus la starea de bine pe care am respirat-o odata cu aerul rece de afara, dar cu siguranta, acest copil a reusit sa stearga si ultima urma de ravasire din sufletul meu.
This entry was posted
on marți, 20 ianuarie 2009
at 02:59
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.
