De mult, de mult de tot, sunt departe... departe de mine! Am postat acum un an si... lucruri care mi-au parut atunci firesti si nefiresti deopotriva, dar credeam, in disperarea mea, ca sunt un om liber. Nu a fost sa fie si nu a fost sa inteleg nimic atunci. Nici macar n-am vazut fluturii aceia multicolori zburand a iubire, fericiti, prin viata mea. A ramas un gol nestiut, un gol pe care nu stiu cand, sau cu ce am sa-l umplu, nu stiu daca e o buba care trece, sau un cancer care striveste. Mi-as dori sa uit, dar sufletele au o memorie de necontestat, un planset fara lacrimi si un strigat surd. Si pentru ca departarea de mine, mi-a adus aminte ca departarea reala ma poate ajuta sa visez, am fugit cu disperarea urmaritilor generali, din casa in masina, tragand dupa mine o valiza in care am aruncat neglijent aproape nimic, iar din parcare am oprit la benzinarie, am facut un plin si, mancand dintr-un corn cu nuca si scortisoara (mic dejun+pranz+cina), m-am indreptat spre ceva... ceva ce nici eu nu stiam ce va fi. Stiam ca trebuie sa ajung in aeroport. Spre capitala mi s-a parut drumul prea lung, asa ca am alergat spre Timisoara, orasul unde soarele a rasarit pentru mine. M-am urcat in avion, si nu veti crede, daca va spun ca nu m-a interesat directia. Aveam doar doua conditii: sa nu-mi trebuiasca viza si sa nu zbor spre Paris. Parisul trebuie sa-l vad altfel, ... macar Parisul. Nu va pot spune unde sunt, pentru ca risc sa va fac sa radeti, sau sa nu dormiti cateva nopti. Cert este, ca avand copilul cu mine, acest inceput de an, mi-a adus cea mai perfecta liniste, in cel mai perfect loc din Europa.

Morala e simpla: cand vreti sa plecati, urcativa in cel mai la-ndemana mijloc de transport, si fugiti unde vedeti cu ochii, fara pregatiri prealabile, fara planuri, fara sperante. Eu, de data aceasta, am avut aripi.