Stiu, nu am scis nimic de foarte mult timp. Nu am scris, pentru ca imi ratacisem muza si nu aveam idee pe unde as putea sa o caut, pentru ca imi anesteziasem sufletul ca sa nu mai doara, pentru ca mintea mea refuza sa mai emita petale de roze si pentru ca toate drumurile se innodau inexplicabil de dureros. Acum am ce spune, pentru ca in ultima saptamana am intalnit si am reintalnit oameni care au aprins, fiecare in felul sau, cate o luminita, acolo unde intunericul era de nepatruns.

In primul rand, am sa-l "dezvelesc" pe bunul Dumnezeu in fata ochilor vostri, pentru ca lectia de baza a vietii sta in mainile Sale. Oricat de greu v-ar fi, aoricat de imposibil ar parea ceva si oricat de dureroasa ar fi clipa pe care o traiti, invatati sa cadeti cu sufletul si mintea, la picioarele Lui. Cautati-L in casa Sa, acolo unde rugaciunea voastra poate si stie sa planga. Rugati-va Lui cu tot sufletul si cu toata credinta ca El poate face minunea de care aveti nevoie si asteptati cu resemnare semnul iuburii Sale. Credeti-ma... nu va fi in zadar! De luni de zile alerg cu disperare la Manastirea Colt. E locul meu preferat, pe care-l gasesc de fiecare data mai tainic, mai incarcat de Duhul Sfant. Am inceput de la neintelegerea cuvintelor si imposibilitatea de a rezista la atingerea miruirii tainice, pana la deslusirea mesajelor sfinte, rostite atat de simplu si de firesc, incat nu-mi puteam controla siroaiele de lacrimi ingenunchiate sub patrafirul care ajungea la fel de inexplicabil pe crestetul unui pacatos trufas si plin de mandrie inutila. Inca il mai caut si-l mai strig pe Dumnezeu acolo, in varf de munte, la Manastirea Colt, si-mi plange sufletul atunci cand, din motive lumesti, nu ajung sa-i multumesc ca mi-a aratat iubirea si ingaduinta Lui.

O alta intalnire a fost la polul diametral opus, cu Ibi, o persoana ciudata, de la care am invatat, insa, ca fundamentul real al vietii este gandirea pozitiva. Nimic nu este, pe pamant, la voia intamplarii, nimic nu este ce pare a fi, dar rautatea din noi si acceptarea inconstienta a demoralizarii sustinute, ne determina sa ramanem in intuneric. Iar banii, cei fara de care credm noi ca nu putem trai, sunt doar aschii infipte in sufletele noastre, menite sa ne ucida. Am avut bani si nu mi-au folosit. Nu m-au facut nici mai frumoasa, nici mai desteapta, nici mai fericita. Ba mai mult, m-au indepartat de oamenii pe care-i iubesc, m-au invrajbit cu prietenii, m-au mistuit pe interior, secatuindu-ma de tot ce sadise Dumnezeu bun in mine. Cu mai bine de cincisprezece ani, am citit undeva ca banii pot cumpara aproape orice, esenta, insa, nu e de vanzare. De fapt, cuvintele care mi-au ramas in minte, iar acum justific retinea lor, sunau asa: banii pot cumpara un trup cald si o inima de gheata.

De cand am devenit mama, gandul care ma ghida zi de zi si care incepuse sa ma obsedeze, era ca micuta mea Dara sa nu treaca niciodata prin ce a trebuit sa trec eu, sa nu-i lipseasca nimic, iar atunci cand isi va incepe propria viata, cu stapanirea de sine, sa nu-i lipseasca nimic, sa nu invidieze pe nimeni si sa nu-si doreasca sa traiasca viata altcuiva, pentru simplu motiv ca ea nu are si altii au. Acum stiu ca obsesiile mele nu m-au ajutat cu nimic si nici pe ea nu o vor ajuta. Pentru ca exista cateva argumente care fac diferenta. Iar punctul de plecare este faptul ca eu, la zece ani, am fost lasata singura, iar la 19 ani imi castigam existenta, intretinandu-mi familia si incercand cu disperare sa imi termin o facultate. Si culmea, o obsesie care ma domina cu putere de vraja, s-a spulberat de parca nici n-ar fi existat, locul ei fiind luat de o lumina interioara care imi sopteste necontenit ca Dara nu este si nu va fi niciodata singura. Ca ea, spre deosebire de mine, are un tata care o adora, iar eu voi fi mereu langa ea.

O alta luminita a aprins-o un bun si vechi prieten, Alin, care mi-a destupat mintea cu o singura fraza. E drept ca de la destupare si pana la finalizare, e cale lunga si extrem de dificila, dar cel putin, acum nu mai caut inutil. Imi cautam de ceva timp, sufletul ratacit pe undeva, atunci cand viata m-a aruncat intr-un "iad" nedrept si nejustificat pana de curand. Acest prieten, evident cu mai multa experienta de viata ca mine, mi-a sugerat sa nu mai caut, ci sa-mi amintesc unde l-am lasat. Evident ca m-am facut proasta de una singura, de mii de ori de atunci, pentru ca era firesc sa fie asa, doar ca nefirescul situatiei nu ma lasa sa vad evidentul din ea. Astfel incat, am mai sarit o etapa, ramanandu-mi doar sa gasesc solutia de a-l recupera.

Finalul nostalgiilor este pecetluit de ceea ce s-a intamplat aseara, la o reuniune oferita de institutia la care lucrez (8 martie, bla-bla), unde am avut ocazia sa revad si sa pot discuta (dupa aproape un deceniu), cu un om care, pentru mine, ramane un om deosebit. Nu pot explica prin cuvinte, cata liniste mi-a prilejuit intalnirea cu acest om si cat de important este sa existi in stare vie pentru cineva. Am realizat ca timpul nu schimba nimic, atunci cand oamenii raman pe verticala, ca un om deosebit se naste asa, nu dobandeste calitati pozitive pe parcurs si nici nu joaca teatru de amorul artei. Ca sa intelegeti ce spun, am sa explic putin din evenimentele petrecute in acesti zece ani, legate de acest domn. Acum zece ani, cand am mai trecut printr-un impas asemanator cu cel pe care-l traiesc acum, singurul om care mi-a intins o mana de ajutor, la rugamintea unei prietene, a fost domnul in cauza. Nu l-a interesat cine sunt si ce as putea avea in ceea ce port pe umeri, ci a raspuns cu omenie rugamintii acelei prietene de familie, care-l rugase sa ma ajute. De la aceasta secventa si pana ieri, cred ca ne-am mai intalnit de aproximativ 7-8 ori, niciodata, insa, nu am avut timpul necesar sau prilejul de a vorbi, chiar daca, in urma cu zece ani, eram suspectati de relatii nepermise, sau de alte nascociri blonave a unor minti lipsite de ocupatie. Ceea ce nu i-am putut spune si nici n-am sa o fac vreodata, este ca de fiecare data cand il intalnesc, ii ibratisez ideatic aura, cu multa admiratie si n-am sa-i pot niciodata multumi ca mi-a fost dat sa-l cunosc in aceasta viata.

O alta trasatura frumoasa a ultimelor zile, este ca am reintalnit o persoana (culmea!!! de gen feminin), de care cel ce le stie pe toate, m-a apropiat vizibil, persoana in ochii careia citesc bunatate, inteligenta, rabdare si suferinta. Poate ca aceste trasaturi duc la intelepciune si poate ca din acest motiv ma pot apropia de ea, dupa o jumate de viata in care am respins categoric orice prietenie feminina. Toti prietenii mei sunt barbati, cu o singura exceptie, care mi-e mai mult surioara, decat prietena. La un moment dat, sotul meu, se distra copios, ca imi doream sa merg la bazin si nu aveam cu cine. Normal ca nu puteam sa ma duc cu un prieten, pentru ca e apanajul asocierii feminine, in anumite cazuri. Astfel incat, mi-am facut degeaba abonament, pentru ca nu m-am dus nici macar o data si i-am prilejuit si colegului de destin, un motiv intemeiat sa rada de mine.

Daca trag linie si concluzionez, indemnul de a nu renunta la Dumnezeu, la vindecarile sufletesti ale Fiului Sau si la bunatatea protectiva a Maicii Domnului, este pe primul loc in sfaturile pe care vi le poate da un om biciuit cu acord propriu de viata asta, care nu e deloc usoara, dar pe care ne pricepem de minune sa o complicam. Apoi, v-as indemna sa ganditi pozitiv, sa nu va amagiti singuri si sa nu renuntati la speranta care pulseaza in sufletele voastre. Mandria nu foloseste nimanui, iar banii sunt doar prilejul de a deveni nefericiti. Invidia si rautatea au efect de bumerang, dar sa nu asteptati niciodata ca binele pe care-l faceti sa se intoarca vreodata. Eu mi-am chinuit o mare parte din viata, intrebandu-ma de ce ma urasc unii oameni si de ce ma invidiaza, realizand abia acum, ca si-au ocupat atat de mult viata cu invidia si ura asupra altora, incat nu au reusit sa invete mersul inainte si nici nu au putut privi razele soarelui, mintea lor fiind ocupata cu activitatile celor din jur, mai putin cu propriile lor probleme. M-am intrebat de ce nu mi se intoarce binele pe care l-am facut atator persoane, ba mai mult, cei pe care i-am ajutat, mi-au "intors" bunatatea si sprijinul altfel decat ma asteptam. Refuzam, atunci, sa inteleg, ca eu am facut bine, pentru ca asa am simtit in acele momente, pentru ca am ajutat atunci cand trebuia sa o fac, iar sprijinul si alinarea mea, fiind de sute, de mii de ori mai mare. Mi-am amintit proverbul care zice ca: nu e orb, mai orb ca acela care refuza sa vada si nu e surd, mai surd ca acela care nu vrea sa auda.

Nu stiu daca mi-am asternut gandurile suficient de coerent, nu stiu daca poate fi cineva interesat sa citeasca un post atat de lung, dar am certitudinea ca aceste randuri imi vor folosi chiar mie peste timp.

Va imbratisez cu mult... mult drag!

Valentina Melcea