Astazi am citit editorialul din GANDUL al lui Cristian Tudor Popescu. Nu ca m-as da eu in vant dupa CTP-u, dar ma apropie de el faptul ca nici eu nici el, nu am reusit sa ne insusim proverbul acela chinezesc: nu scoate sabia, daca nu ai puterea sa o infigi unde trebuie... In fine, nu despre sabie vreau eu sa vorbesc astazi, ci despre asemanarea dintre ce a trait CTP-eul si cea pe care am trait-o eu acum cateva zile. Iata mai jos, editorialul lui:

"Nu m-am ferit niciodată să mă uit în ochii cuiva. Fie şi în ochii albicioşi ai unui dulău nebun care voia să mă sfâşie în timp ce îl ţineam de urechi şi picături fine de salivă îmi atingeau faţa. Şi pe ea am privit-o în ochi. Nu ştiu nici acum sigur ce culoare aveau. Pereţii veceului erau acoperiţi cu gresie maro. Ne-am oprit în faţa intrării comune. Ea avea părul negru până la irizaţii de albastru în sulul de lumină sticloasă de primăvară. Purta cercei mici şi cearcăne ca ale mele. Ne priveam. Cred că au fost câteva secunde. Am înclinat uşor din cap şi am invitat-o să intre, eram la closet, nu la restaurant.
Un veceu de iateceu (UNATC nu-mi vine să-i spun) aduce cu un embrion de labirint fără tavan. Pereţii lăcaşelor sunt retezaţi la nici 2 m înălţime. Intimitatea masculului de cinema şi intimitatea femelei de teatru sunt asigurate de acest zid ciont care ar fi fost mai cinstit să nu existe. Totul funcţionează ca un sistem de cavităţi rezonante, audiţia e comparabilă cu cea a unei săli de concert.

Am pus zăvorul, am tras fermoarul şliţului şi am rămas aşa. De dincolo se auzea liniştea făcută din respiraţia ei şi freamătul mărunt al hainelor pe corp. Încercam să-mi aduc chipul ei în faţa ochilor; deşi rupsesem contactul vizual de doar câteva zeci de secunde, era destul de greu. Nu eram în stare să dau drumul lichidului, pur şi simplu nu puteam să rup liniştea vie. Şi ea părea să stea ca mine, în picioare, fără să facă nimic. Apoi, într-un târziu, am auzit foşnetul fustei ridicate, fâşâitul colanţilor rulaţi, uşorul pocnet al chiloţilor aduşi spre genunchi. Zgomotele se aşezau într-o uvertură superbă, nu mai simţisem aşa ceva de când ascultasem ultima dată Requiemul lui Mozart. Jetul ţâşnit dinăuntrul ei a izbit apa cu un sunet plin. Brusc, mi-au apărut în minte cu claritate faţa încercănată, părul negru, buzele subţiri şi ferme, fără ruj. M-a năpădit convingerea că susurul cristalin era numai pentru mine. Ascultam şi cu părul de pe ceafă. Era ca şi cum. Era ca şi cum aş fi stat cu ea sub o pătură care ne acoperea cu totul, pe o plută în mijlocul mării, de ore întregi, apăsându-i fruntea cu fruntea mea, privindu-i ochii de la un centimetru distanţă, sorbindu-i răsuflarea pe care o auzeam de dincolo de perete. Un gând mi-a trecut prin plexul solar: ar mai putea intra cineva în toaletă, un el sau o ea, sfâşiind totul. N-a intrat nimeni, am rămas doar noi doi până la capăt. Hârtia igienică ruptă, năvala apei, chiloţii, colanţii, fusta. Mă gândeam să ies odată cu ea. Dar ea a rămas pe loc. Totul era terminat, dar a rămas pe loc, îi auzeam răsuflarea. Nu ştiu nici acum cât am stat aşa, nemişcaţi, ascultându-ne, zece secunde, un minut, trei. Apoi, cu un geamăt strâns între dinţi am dat drumul lichidului din vezica chinuită, jetul culca iarba dacă aş fi fost pe câmp. Se scurgea şi sufletul din mine.
Am pus amândoi odată mâna pe zăvor şi pe clanţă. La ieşire ne-am întors la dreapta ca doi soldaţi în front. N-am fost în stare să ridic privirea, nu ştiu dacă ea m-a privit. Purta balerini negri, uşor uzaţi. Pe glezna piciorului stâng avea o pată liliachie. Pielea era foarte albă, venele proeminente. Ştiam că mi le voi aminti şi după douăzeci şi cinci de ani."

Fara a avea pretentia de a-i egala talentul de orator, iata ce mi se intampla mie, acum cateva zile.

Intr-o zi, pe cand plecam de la serviciu, descopar ca nu mai am motorina si ca este foarte posibil sa nu mai ajung acasa. Astfel incat, ma abat pe la OMV Deva, sa-mi adap rezervorul insetat si sa intru si eu, cu ocazia asta, in locul pe care pana si regele il viziteaza singur. Drept urmare, rezolv rapid problema rezervorului si ma indrept cu rapiditate spre toaleta. Deschid usa si intru in prima incapere, dominata de o chiuveta curata, servetele pentru maini, sapun si toate cele necesare. Nu mi-am dat seama pe moment ca eu analizam interiorul primei incaperi, in loc sa ma arunc pe incaperea de trebuinta, decat prea tarziu. Cum analizam eu situatia, ma trezesc ca se deschide usa si intra o "doamna" cam ciufulita, dar bine imbracata si cu o romaneasca putin ciudata, la purtator. Ma saluta si intra exact unde-mi doream eu sa ajung. Ma uit in oglinda si ma intreb daca visez... Hm! Nu visam! Doar staeam (la naiba!) in picioare... Cum analizam eu ce mama naibi s-a intamplat, aud un zgomot partzaios de dincolo. Ma mai uit o data in oglinda si ma intreb ce naiba caut eu acolo, ca ea, era exact unde trebuie, iar nevoile fiziologice cu greu se pot infrana. Asadar, eu eram in plus. Imi zic ca trebuie s-o sterg rapid si pun mana pe clanta de la toaleta. Dar nu apuc sa ies, ca aud de dincolo o voce sugrumata: "ptiu' drace! Astia n-au hartie aici!" Ma ingrozesc de-a binelea si ma intreb din nou daca visez. Realizez ca sunt tot pe verticala, deci nu dormeam, deci se intampla! Sfinte Sisoe, acu ce ma fac? Si culmea, tot de dincolo de paravan mi-a venit raspunsul:"nu imi dati si mie putina hartie, va rog?" Eu, aproape lesinata de penibilul situatiei, ma uit disperata in jur, imi dau seama ca vorbeste cu mine, chiar cu mine, ca imi cerea hartie igienica, iar eu, chiar eu, trebuia sa i-o si dau... Ma uit in oglinda, pentru a nu stiu cata oara, si realizez ca sunt verde, precum verdele meu preferat, deci eram asortata cu mine insa-mi si, presupun, ca imi statea si bine. Bine pe naiba! Eram stravezie de-a dreptu'. Ma uit in jur si vad servetelele verzi, pe care le folosesti la stersul mainilor. O intreb cu voce sfarsita daca servetele primeste, ea spune ca e o idee formidabila, iau vreo 3-4 servetele si ma uit peste paravan. In timpul acesta, "doamna" care statea direct pe colacul toaletei, deschide usa si intinde mana spre mine. Eu, mai mult paralizata, ii intind servetelele si spun in gand singura rugaciune pe care mi-am amintit-o atunci, cea cu inger, ingerasul meu..., doar, doar, mi se termina calvarul pe care-l traiam. Nu apuc sa-mi iau poseta de pe masa chiuvetei, ca usa se deschide, doamna tuseste gutural, se spala pe maini dandu-ma pe mine putin intr-o parte, ca sa ajunga cum trebuie la robinet si iese pe usa, pe care de altfel intrase ca sa-mi tulbure mie contemplarea. Ma gandesc ca ar trebui, totusi sa profit de faptul ca s-a terminat nebunia si sa imi rezolv si eu problema, ca... doar nu se pot intampla doua nenorociri intr-o singura ora, intr-o singura toaleta, unei singure persoane, zic! Si intru! Imi deschei fermoarul, apuc sa ma eliberez de o parte din haine, cand ma trezesc ca-mi bate cineva in usa. Intepenesc cateva secunde, fara sa pot gandi macar si astept... De dincolo de usa, se aude glasul unui barbat:"doamna, imi permiteti sa pun hartie igienica la toaleta?" Mi-am simtit creierii fierbnti si mi-am adus aminte ca am un legamant propriu: doar in caz de forta majora, apelam la toaletele altora!!! Zis si facut! Trag rapid nadragii, ridic fermoarul, insfac poseta, deschid usa si mai sa il incalec pe idiot, in demersul meu de a iesi cat mai repede, ii trantesc in nas replica: "fa ce vrei! Buda iti apartine in totalitate!" Nici eu nu cred ca am sa uit prea curand evenimentul, mai ales ca, in urma lui, am mai luat o decizie: daca forta majora impune cu desavarsire sa apelez la vreo toaleta, in mod obligatoriu, eu voi uza de toaleta barbatilor. Nu de alta, dar voi avea justificarea uimirii, sub alte coordonate.