Am citit astazi un post, care m-a ravasit cateva ore. Am cerut permisiunea Elizei, sa-l reproduc si eu pe blog, nu din neputinta de a-l scrie, ci din dorinta de a-l citi si voi, asa cum a fost el scris, pentru ca autoarea lui, nu vorbeste atat despre bunica ei, cat despre bunica tuturor. Mi-a ranit inima, e drept, acest post, dar mi-a readus in suflet si-n minte o multime de amintiri placute, unice, de neretrait, pentru ca bunica aceea, de care vorbeste Eliza, nu mai exista. De fapt, cred ca am pierdut-o cu totii atat de iremediabil, incat nu o putem recrea nici macar in povesti, pentru copiii nostri, pentru ca aceasta incercare, de a o aduce innapoi prin amintiri si povestiri, ar insemna sa constientizam imposibilitatea de a mai atinge cu varful degetelor, chipul acela drag. Va las prada acestor amintiri si-mi pare rau pentru toti cei ce nu o mai au, la fel ca Eliza, la fel ca mine...
"Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâni hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâni frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje şi punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură. Citeste finalul AICI!
This entry was posted
on joi, 2 octombrie 2008
at 22:39
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.