Cu ce as putea asemana starea, clipele, bataile sufletului meu din aceste zile? Poate cu zbuciumul unei mari sub furtuna, poate cu valurile ei care izbesc stancile, apoi se retrag, apoi revin mai puternic... poate cu vantul care spulbera colbul de pretutindeni, poate cu avalansele care se prabusesc de pe stanci, dand impresia ca vor darama chiar muntii de pe care s-au involburat... Cum as putea masura distanta dintre mine si real, cand ce-i real nu e si ce este atat de putin real, face stanga-mprejur? Apropo! De ce se spune mereu, stanga-mprejur si nu dreapta-mprejur? In fine... n-as putea trece prin filtrul niciunei unitati de masura! Pentru ca nu-mi delimitez niciodata parametrii dintre suflet si judecata...
Oare cum sa ma transform intr-o pasare care poate vorbi cu cerul? Cum sa-i spun lui Dumnezeu ca ceea ce iubesc e atat de departe? Cum sa i-l cer si cum sa mi-l dea, fara a-mi asuma, macar eu, pacatul capital al dezintegrarii?
Pe acest mal am fost eu de Sfanta Nastere a Mantuitorului... De pe aceasta stanca mi-am "sinucis" visul serii de Ajun!
M-am intrebat de mii de ori intr-o singura clipa, daca as putea sa o iau de la capat, daca mi-as mai putea acorda ingaduinta de a picura in sufletul meu toate suferintele, toate durerile, tot chinul... Si totusi, n-as da nimanui nimic din ce-am trait! As lua-o de la capat, pentru fiecare secunda de fericire, pentru fiecare imbratisare, pentru fiecare scanteie care s-a aprins pentru unicul gand pe care l-am iubit vreodata! As prefera sa-ngenunchez pentru o viata-ntreaga si sa-i dau lui, fiecare rana sa mi-o vindece. As prefera sa culeg fiecare lacrima, chiar neizvorata inca, sa inmanunchez fiecare strigat catre Dumnezeu, sa ratacesc pe strazi sau sa ma pierd pe mine, dar n-as negocia nimic din tot si din toate, pentru ca iubirea nu se negociaza niciunde pe pamant sau in ceruri...
De multe ori, cei ce ma cunosc, m-au intrebat cum pot trai asa?!? Cum as putea trai altfel? Cum mi-as putea abandona valurile, vantul, avalansele? Ce-as fi eu, fara ele? Cum m-as mai putea numi "eu" fara abandonul acesta infinit dintre mine si destin, dintre mine si iubire, dintre mine si Dumnezeu? De ce-as mai pasi in fiecare dimineata dincolo de usa casei mele, daca nu mi-as asuma fiecare provocare a vietii? De ce i-as zambi gandului care-mi saruta ochii dimineata, de ce i-as mai saruta eu, podul palmei, daca nu m-as darui fiecarei clipe care mi-e dat s-o traiesc? De ce ar fi altfel, de ce m-as confunda cu banalul, cand suntem antonimi si nu mi-l doresc?
Mi-amintesc noaptea dintre 2008 si 2009, trairile acelei cumpene dintre ani si dorinta pe care mi-am pus-o spargand cu toata forta paharul de sampanie. Mi-am abandonat atunci destinul in vointa suprema a lui Dumnezeu, spunand in gand: "faca-se voia ta, Doamne!"
Iar anul acesta mi-a adus toate furtunile vietii: am evadat dintr-un "iad" pe care-l credeam vesnic si din care n-as fi crezut ca ies, decat cu picioarele-nainte. Tot 2009 mi-a adus neputinta de a face anumite lucruri, pe care am pus-o pe seama colapsului economic din lume, mi-a adus caderi si ridicari, dezamagiri si maini intinse de unde nu ma asteptam. Am asistat neputincioasa la fenomenul intalnirii cu moartea, cand doua persoane pe care le iubesc, mistuite de o boala necrutatoare, au privit-o in ochi... mi-am lasat sufletul liber, sa zburde iar pe papadii si intr-o fuga totala de lume, mi-am dat intalnire cu marea. I-am sarutat trupul sarat si mistuit de iubiri care se implinesc sau nu, mi-am ascuns intre valurile ei o parte de suflet si m-am intors la realitate. Tot acest an, in care am implinit si varsta Christica a degringoladei, am urcat si eu Golgota pierzaniei si mi-am batut in palme piroanele necunoscutului. M-am abandonat total unui gand rapit de toamna mea iubita, m-am daruit lui, sperand, crezand, dovedindu-mi ca prin el sunt mult mai EU decat am fost vreodata. Permanenta cautare a iubirii depline, adevarata si unica, a deraiat intregul tren, cu mine-n el, in prima halta a sufletului meu ratacit si iata ca o platesc cu dobanzi mult prea mari si mult prea neintelese.
Sa zicem ca anul 2009 mi-a despicat destinul si imi forteaza mana sa gandesc un nou inceput. Nu stiu care va fi directia pasilor mei, nu mi-am gasit inca drumul, stiu si am convingerea, insa, ca am o datorie de onoare fata de mine in primul rand, sa nu las viata sa treaca pe langa mine, sa pretuiesc fiecare clipa si sa mi-o daruiesc cu demnitate.
Sa zicem ca anul 2009 mi-a despicat destinul si imi forteaza mana sa gandesc un nou inceput. Nu stiu care va fi directia pasilor mei, nu mi-am gasit inca drumul, stiu si am convingerea, insa, ca am o datorie de onoare fata de mine in primul rand, sa nu las viata sa treaca pe langa mine, sa pretuiesc fiecare clipa si sa mi-o daruiesc cu demnitate.
Cand ma gandesc ca au mai ramas doar cateva zile pana deschid usa lui 2010, imi dau seama ca anul acesta nu e incheiat si am mereu senzatia stranie ca ceva s-a intamplat cu noi toti, sau poate doar cu mine, ca nu ma definesc si nu ma regasesc in tot acest an. Ce mi-as dori sa-mi aduca anul viitor? Sanatate... si in primul rand, sanatate mintala. Sa nu ma dezintegrez total. Mi-as mai dori sa paseasca Dara cu dreptul, in primul ei an de scoala si sa-mi pot linisti sufletul, sa-mi pot tine de mana omul iubit, in fiecare noapte, cu aceeasi iubire pe care a sfintit-o Dumnezeu prin ingerii nostrii, pentru noi. Atat imi doresc eu, pentru mine si doar atat imi este suficient, pentru a uita acest 2009 plin de durere, doar atat imi trebuie sa pot fi fericita.
