Nu e nici pe de parte o amintire din copilarie, nu este nici o gaselnita de-a mea, este, in schimb cu bataie lunga, aceasta istorisire, pe care as inscri-o mai degraba la capitolul "oameni deosebiti" din viata mea. De ce am ales sa incep cu proful de mate? Pentru ca realitatea zilelor pe care le traim, este cea care ne sfarama pe interior si ne macina exteriorul, facand din noi neoameni, transformandu-ne in animale salbatice, in hiene, gata sa ne sfasiem unii pe altii. Iar proful meu de mate, a fost omul pe care l-am urat cel mai mult, l-am blestemat pentru doua vieti, nu i-am aprobat niciodata comportametul, deciziile, modul de a comunica cu cei din jur, uneori ma intrebam daca e capabil de sentimente, daca stie notiunea de regret, de bun simt sau de omenie. Cu toate acestea, este unul dintre putinii oamenii care mi-au marcat existenta si in mod pozitiv. In el, ca in nimeni altul, am regasit toate contradictiile... profu de mate!!!

L-am cunoscut la o varsta intermediara, cand destinul imi facea trecerea de la o etapa la alta. Pe atunci nu stiam ce am de gand sa fac in viata, nu ca as sti acum, dar in momentul acela eram clar pe alta planeta si chiar nu-mi pasa daca maine e azi sau azi a fost ieri. Am picat primul test! Dar l-am picat in cap! Prima confruntare pe principiu verificare, a fost impartirea unei fractii. Va mai amintiti strategia? Ei bine, eu ma uitam la ea, ca boul la deal si ma intrebam de unde mama dracu' s-o apuc. Tovarasul profesor, s-a gandit sa ma ajute, spunandu-mi ca " impartirea unei fractii, este inmultirea primeia cu a doua inversata". Ce credeti ca am facut eu? Evident, le-am inversat intre ele, adica pe prima fractie, am pus-o in locul celeilalte si le-am inmultit... Saracul om, ramas pe dinafara de lume la cele vazute, m-a pus sa scriu prima fractie pe tabla, apoi m-a apucat de picioare si m-a intors cu capu-n jos. Cam asa am picat eu in cap, la primul test de mate.

Au urmat trei ani, in care am luat bataie ca hotii de cai. Nenorocul meu a fost ca profu' era prieten bun cu tata. Mai putin cu mama... Si venea des pe la noi. Tata era si vanator, iar lui ii cam placea vanatul cu tarie la aperitiv. Si na! Duminica seara, era instalat la noi. Adica "dracu" semna condica duminica, exact la mine-n casa. Cum eu ii stiam naravul, duminica invatam toata ziua, ca nu stiam cand apare. Iar seara, picam rupta de obosita. Tovarasul, pe la ora 23, era gata incalzit si se muta la subiectul lui preferat, adica la mine. O punea pe mama sa ma trezeasca din timp in timp si ma punea sa-i zic o definitie, sau o teorema, trezita din somn, de fata cu ai mei. Si, na drace! Pe la ora 3, 4 din noapte, mai visa Stan Papusa matematica. Le cam invarteam printre neuroni si sa vezi bataie ce luam, de-mi sarea tot somnul, pentru o saptamana intreaga.

Un alt obicei nesanatos, era aplicat la scoala. Intra in clasa, arunca catalogul pe catedra si ne lua la rost pe rand. Cand gresea unul, il separa de restul clasei intr-un colt. Dupa ce se adunau vreo 10, 15 nestiutori, ne incolona, scotea cureaua de la un ghiozgan si ne ardea de ne sareau creierii din cap, pe modelul sir indian. In viziunea lui, un copil trecut de clasa a patra, nu mai avea voie sa se joace in fata blocului, nu mai avea voie sa aibe prieteni sau sa isi permita luxul de e sta degeaba. Drept care, facea plimbari prelungite cu masina, in jurul blocurilor in care ii locuiau elevii si ne alerga pana ne capia. Ne ascundeam ca potarniciile cand auzeam un motor de masina mai zgomotos, pentru ca "trotineta" lui era pe gaz si facea un zgomot de raliu. Era inconfundabila, iar noi eram niste mici obsedati de culoarea neagra. Mi-amintesc ca o data, fiind cu parintii la Techirghiol, jucandu-ma in fata hotelului cu alti copii de varsta mea, am fugit ca o disperata, tragandu-i si pe ceilalti dupa mine, pentru ca intrase pe straduta, o dacie neagra.

Privind in retrospectiva aceste evenimente, realizez acum, ca ceea ce facea tovarasul profesor la vremea aceea, se numeste astazi hartuire psihica. Pentru toate aceste metode, pentru bataia pe care am luat-o, pentru multe alte neghiobii profesorele si profesionale, l-am urat enorm. Si nu numai eu, ci generatii intregi de elevi. Sunt aproape sigura ca sunt singurul lui elev care scrie cateva randuri despre el. Multi dintre colegii mei, nici nu l-au mai salutat pe strada, iar majoritatea elevilor lui, l-au sters din memorie, din clipa in care au terminat orele cu el.

Din pacate, fara sa inteleaga nici pana astazi acest aspect, recunostinta si respectul pe care le-a pierdut atunci cand nu le pretuia, se datoreaza exact comportamentului sau. Iar cele doua, sunt irecuperabile in viata.

Acum , poate ma veti intreba, dupa cele povestite anterior, cum mi-a marcat... totusi, existenta in mod pozitiv. Ei bine, in ceea ce ma priveste, desi destul de tarziu, intre noi a existat momentul adevarului. La cativa ani buni, dupa ce am terminat scoala generala, chiar si liceul il terminasem de ceva ani buni, ne-am intalnit si am avut ocazia sa-l privesc ca pe un om obisnuit, ca pe un om caruia aveam sa-i spun cateva adevaruri, care nu puteau fi spuse atunci cand eram doar un copil. Inainte sa va relatez o parte a discutiei avuta atunci, am sa va spun si latura pozitiva a trecerii sale prin existenta mea, si cum am gasit eu resurse sa-i iert mentalitatea. In primul rand, cam doi ani, am facut pregatire in particulr cu domnia sa, ani in care a aplicat si acasa, aceeasi metoda severa si de neinteles pentru mine. Uram matematica, uram si faptul ca m-am nascut si am dat cu nasul de ea. Dar iubeam, adoram altceva: minutele de dinaintea inceperii oricarei ore de matematica. Ii adoram gesturile, ii studiam fata si miscarile. Ma fascinau si stiam ca undeva, candva, ma vor ajuta. La fiecare inceput de ora, iar orele incepeau cu o punctualitate dusa la extrem, primele 15, 20 de minute le vorbea cu noi. Era un monolog extraordinar, pe care il intelegeau doar cine putea sa-l inteleaga. Erau minutele lui de triumf asupra nostra. In acele clipe se ridica peste noi, moral, spiritual, uman... dupa care, incepea, evident, macelul. Facea un fel de monolog gen Mircea Badea. Nu i-a fost niciodata frica sa acuze un sistem comunist care nu-l lasau sa ajunga de ani buni sa-si vada sora plecata/fugita in strainatate, un sistem care-i contoriza banii facuti pe propria sa munca, un sistem care-i confisca orice primea de la rudele sale plecate. In acele momente, noi faceam diferenta, intelegeam ca ceva nu e tocmai roz in sistemul comunist. Iar el facea asta fara teama. Ne invata sa gandim, ne sugera sa nu ne lasam incatusati de sistem, de obligatii, de viata, pentru ca omul pe pamant trebuie sa fie liber sa gandeasca, sa se exprime, sa munceasca, sa iubeasca sau sa moara asa cum vrea. I-am iubit fiecare cuvant, i-am savurat fiecare gest al mainilor si mi-au ramas toate in memorie, intrecand orice asuprire profesorala revarsase asupra mea. Mai mult decat atat, i-am imprutat in viata, pe langa gesturi si o mica parte din atitudine, si cateva vorbe:

"- o persoana, a carei nume imi scapa, poate in mod intentionat..."

"- mai bine acum si aici, decat undeva si niciodata..."

"-daca teroria e in cap, practia e bagatela..."

"- numele meu e cu s, nu cu z... sa facem diferenta!... iar eu spuneam: numele meu e cu "e" nu cu "i", sa facem diferenta... etc.

Stiu si acum toate definitiile, toate teoremele, toate formulele matematice pentru care am luat bataie. Nu m-au ajutat in viata, pentru ca am urmat o cale a literelor, ca scap de cifre, iar confruntarea cu matematica nu a mai avut loc. Probabil si posibil sa ma izbesc de ea. cand fiica mea va incepe scoala. Iar atunci am sa-l mai pomenesc o data!

Ei bine, cand am terminat scoala, si am obtinut la matematica, la examenul de admitere in liceu, peste 7, eu care abia imi scoteam media 5 in generala, ca ma umplea de 2 si 3 si-mi salvam media cu nota de la teza, am realizat ca in viata, examenele sunt cele care iti contorizeaza valoarea. Daca mi-ar fi dat note mari, in virtutea amicitiei cu tatal meu, iar eu nu as fi luat cinciul de care aveam nevoie la examen, astazi nu as fi scris despre proful meu de mate... Dupa ce am intrat la liceu fluierand, obtinand la matematica 7.37 (invatand de frica) si 9.50 la romana, invatand de dragul celei care ma medita, mi-am reevaluat atitudinea fata de "monstrul cifrelor". In fiecare an, timp de vreo sapte consecutivi, de ziua sa de nastere si de Sf. Petru si Pavel, ii punem in clanta usii de la intrare un buchet de flori si o felicitare, sunam si fugeam. A aflat cine facea acest gest, abia la intalnirea in care am avut curajul sa-i spun ce gandeam. Stiam de la cunoscuti, ca la un moment dat, statea la panda sa ma prinda cand vin sa-i pun buchetul de flori, ca sa afle cine face asta. N-a reusit niciodata, pentru ca el ma invatase sa ma pun in pielea celuilalt si sa gandesc ce ar gandi el. Iar eu stiam ca ma va urmari, asa ca, asteptam ore in sir in fata blocului, sa vad cand se aprinde lumina la baia lui. Iar el fiind fumator, scotea niste sunete de fiecare data cand intra in baie. Cunosteam sunetele, de pe vremea cand ma medita. Asa ca, in clipa in care aveam siguranta ca nu are cum sa ma vada, ii infigeam buchetul in usa, sunam si fugem de mancam pamantul. Stiu ca nu are cum sa-mi afle micul siretlic, pentru ca nu are cum sa-mi citeasca pagina de blog, scrisa cu si pentru el. Asa ca... tehnica mea e in siguranta.

Ei bine, la confruntarea care a avut loc la multi ani dupa ce nu ne mai ajuta pe nici unul momentul adevarului, i-am spus, privindu-l in ochi pentru prima data, ca l-as fi iubit cum n-am iubit nici un profesor, ca ar fi putut fi model pentru generatii intregi de elevi ce aveau sa devina oameni mari si care puteau sa-i duca numele departe prin lumea asta mare. Dar toate acestea vor ramane doar iluzii in mintea sa, pentru ca nu a stiut sa se apropie de noi, ca invatam ca niste papagali de frica si nu de drag, iar asta e o solutie comunista, acel comunism pe care el in ura. I-am mai spus ca, intr-adevar sunt copii care executa anumite lucruri de frica, dar majoritatea suntem persoane cu neuroni dezvoltati si stim, sau putem sa intelegem si de vorba buna.

Finalul conversatiei a fost asa:

"- Ma urasti?

-Da!

-Deci nu ai cum sa ma vezi intr-o lumina pozitiva...

-Ba da, pentru ca in acelasi timp, am sa va iubesc mereu...

-Cum vine asta? a spus el, cu o fizionomie pe care o stiam de ani de zile...

-Simplu... am stiut sa iau din anii aceia, exact ce mi-a trebuit. In plus, eu nu ofer flori, decat strict persoanelor pe care le iubesc si... an de an, v-am oferit florile mele preferate, pe furis, fara sa am curajul de a va privi in ochi. Ma multumeam sa le atarn de usa, ramanand cu speranta ca va vor bucura si ele si anonimatul lor. "

In clipa aceea m-a privit cu un chip pe care nu-l mai vazusem niciodata... pe undeva, m-am bucurat ca i-am spus si ca l-am facut sa sufere. Pe de alta parte, imi parea rau ca i-am dezvaluit acest secret, pentru ca stiam ca n-am sa-l mai fac niciodata... Si-a scos cu aceeasi eleganta, nelipsita batista din buzunar, pe care stiam ca o foloseste sa-si sufle nasul... De data aceasta, a dus mana la ochelari, si prefacandu-se ca isi sterge ochelarii, si-a sters de fapt cateva lacrimi pe care nu le-a putut controla...

A invocat un motiv ca sa se retraga si a disparut pentru totdeuna din viata mea, pentru ca nu l-am mai intalnit niciodata din acel moment. De multe ori, m-am intrebat daca m-a urat si el, ulterior discutiei noastre, sau daca nu cumva isi asuma razboiul pierdut cu el isusi, realizand ca am avut dreptate. Faptul ca nu a avut copii, nu l-a invatat sa tina de mana pe nimeni, nu l-a invatat sa sufere atunci cand propriul copil arde in focurile unei febre sau sa traiasca disperarea cand copilul isi vomita si laptele supt de la mama... Eu l-am iertat pentru nestiinta acestor lucruri, pentru ca le-am inteles imposibilul firesc... Si-l voi iubi mereu pentru ceea ce mi-a lasat, nu pentru ceea ce mi-a dat... Iar el, profu de mate, isi traieste singuratatea neinteleasa, departe de respectul sau admiratia care i se cuveneau, dar nu le va avea niciodata, pentru ca a preferat sa ramana mai mult profesor decat om...

Buchetul de flori, am sa il dau anul acesta, de Sf. Petru, pentru ca nu vreau sa astept implinirea de 20 de ani de la terminarea scolii... in 3-4 ani se pot intampla multe, si, vorba lui:

"mai bine acum si aici, decat undeva si niciodata..."