E na!  

Posted by Valentina

Nu mai pot cu politica asta! Colac peste pupaza (pardon de colac!), mai vin si alegerile, Mircea Badea urla ca apucatu' "jos tiranul", ca sa ma pot prapadi eu de ras cam pe la miezul noptii, asa, Saturn intra de azi in balanta si, mi s-a scumpit parfumul. Asta-i viata?
Mai mult, amicul Ovi, specilistul meu in problema cu astrele, imi spune ca treaba cu Saturn e de bine, dar ca nu mi se arata din prima. Bine ca e, totusi, de bine! Adica, spune el, ca n-am s-o simt (pe ea, schimbarea!), decat cand intra in efemidra mea si face contact cu celelalte planete. Vedeti, aia nu inteleg eu! Daca e sa se schimbe ceva, atunci sa se schimbe si gata! La ce-mi foloseste mie suspansul de a intra si de a face contact? Bun! Asta cu planetele o las pe alta data, ca n-am priceput-o.
In plus, am mai uitat sa va postez fotografii de pe unde am mai umblat in ultimul timp, astfel incat va arat una dintre ele, de care m-am bucurat mult cand am primit-o: Maestrul Botgros si Ghita Rus (fratele Ilenei Rus), la Festivalul romanilor de pretutindeni...
Sa trecem la treburi mai serioase, cum ar fi alegerea presedintelui. Si aici am cateva nelamuriri, pentru ca nu stiu exact pe cine din cine... Adica, daca tot e sa aleg, macar sa cunosc oferta. M-a dezamagit mult principele meu si am un semn mare de intrebare la capitolul independenti. Adica, mai pe sleau, nu toti au sange-n instalatie ca mine, cand spun c-o fac, macar s-o faca! E, na!
Asa ca stau si ma intreb, daca mai votez sau nu, anul acesta... Printul meu, pe cal alb, s-a dovedit a fi doar un Sancho Panza care s-a ratacit printre vanturile lumii si ale politicii valuri, drept urmare, unicul independent in care as mai putea crede, este Oprescu. Pe Basescu nu-l mai imbratisez ca se supara Badea pe mine...
Asa ca, pana ma lamuresc eu, mai vizionez cateva emisiuni, mai citesc niste bloguri, mai dau o tura pe la cafenea si, cu siguranta voi folosi un fas mai putin din parfum, pentru ca ma incapatanez sa nu-l schimb...

Din concediu  

Posted by Valentina

Inchizand usa in urma mea, am sperat sa ma pot avanta intr-o lume cu circuit inchis. Si, dupa cum spuneam in alt post, pentru mine, a fost de mii de ori mai importanta calatoria, decat destinatia in sine, ma asteptam ca peripetiile sa inceapa dupa prima invartire a cheii in usa... si exact asa a fost! A sosit prima data o telegrama, pe care scria asa: " Am inceput cateva variante de mesaj... Ce sa scriu?!... ma doare cand stiu ca te doare intr-atat, incat sa simt la fel si imi doresc sa dispara chinul, sau macar sa STI ca simt,... ca te simt... si ca te iubesc, lumina mea!" Am luat telegrama cu mine, am citit-o de zeci, poate chiar sute de ori, intrebandu-ma, dupa fiecare lecturare, daca nu cumva ma urmareste cineva, sau ceva. Instinctiv, mi-a venit in minte ceva ce am scris de mult, de un Craciun prea singur si prea departat... Oare sa retranscriu? hai sa o fac!
"
Am să vă destăinui în schimb, sub forma unei poveşti de iarnă, ceea ce mi-a sădit mie in suflet destinul, ca un fel de remember a ceea ce am trăit şi ca un răspuns la noţiunea de singurătate. Cine nu a simţit vreodată prezenţa ei? Şi cine nu a blestemat-o de fiecare
dată când s-a năpustit asupra lui fără să-şi ceară permisiunea? Până la urmă cu toţii gustăm din veninul ei, unii mai mult, alţii periodic, dar e prezentă în vieţile noastre şi e cu atât mai dureroasă când se aşează confortabil exact de sărbători...
De fapt, există două tipuri de singurătate: cea fizică, palpabilă şi conştientă şi cea interioară, nebănuită şi neînţeleasă. Cred cu tărie că cea de pe urmă este cu adevărat mistuitoare şi greu de trăit. Să fi înconjurat de cei ce te iubesc, de toţi ai tăi, dar să-ţi plesnească sufletul de atâta singurătate. Să-i priveşti pe cei din jurul tău ca pe nişte străini oarecare, să te întrebi în gând daca ţi se poate citi în ochi disperarea şi la final să zâmbeşti...acel zâmbet amar şi tăgăduit, care doare mai tare decât miile de lacrimi vărsate atunci când nu te vede nimeni...
Nu este aceasta, adevărata singurătate? Aş putea vorbi despre ea ore-n şir, căci m-a părjolit ani de zile şi mi-a fremătat sufletul aşa cum numai ea ştie să o facă.
M-am întrebat haotic şi infinit de ce trebuie să stau cu oamenii aceia, care se bucurau de tot ce le dăduse bunul Dumnezeu, rădeau, se veseleau, iar sufletul meu...

lăcrima....lăcrima acea lacrimă a deşertăciunii, a neîmplinirii, a acelui etern şi blestemat „DE CE?” Îmi lipsea ceva, ceva ce nu ştiam decăt eu. Îmi lipsea„el”...acel „el” care nu era niciodată atunci cănd îmi doream să-mi străngă mâna intr-a lui, atunci când mi-era dor... ieşeam afară, în plină noapte şi-l căutam printre stele, ascultam printre foşnetul frunzelor, doar, doar voi deslusi paşii lui, imi împreunam mâinile, ca pentru o rugăciune şi, nu ştiu dacă cea mai fierbinte dintre rugăciunile mele era să vină cu adevărat, sau să-l pot scoate din sufletul meu pentru totdeauna, să-mi curme Maica Fecioară suferinţa aceea nebună de care nu mă puteam mantui... căci în tot sufletul meu plin de o iubire interzisă, ştiam că „el”... nu va veni!!!

Invocând apoi o scuză oarecare, mă furişam în universul meu, adâncindu-mi faţa în perina moale şi încercănd măcar, ca un pansament invizibil, să-mi imaginez că şi el simte la fel, că-l doare la fel şi că de fapt, a venit! Apoi, îmi vine în minte aproape instinctiv o întrebare: ce cadou am pentru el? Mi-ar fi plăcut să-i cumpăr ceva ce l-ar face să zâmbească, să-i şteargă de pe faţă orice urmă a neputinţei de a-mi fi alături, şi mi-am adus aminte că mi-a mai rămas pe undeva, un suflet plin cu DRAGOSTE. L-am ambalat repede într-o mulţime de sărutări, care să i se coboare încet pe tâmple, atunci când eu nu pot fi lângă el şi le-am strâns bine cu un şnur de lacrimi, pentru atunci când e prea departe...
Acum, el este doar un gand al unor vise. Mi-au rămas doar amintirile pe care nu mi le poate lua nimeni. V-am împărtăşit vouă dor o poveste a singurătăţii de Crăciun... atât!...
Iar pentru că eu mai cred incă în minuni, în miraje şi în Moş Crăciun, în lacrimile de fericire şi în vise iluzorii, trăiesc în mod feeric simplitatea poveştilor de Crăciun şi vreau, mă încăpăţânez să sper că ele se împlinesc uneori. Că ne este greu, doar pentru că în imensa lui bunătate, Dumnezeu vrea ceva mai bun pentru noi. Ceea ce ne rămâne cu adevărat e pacea din interiorul nostru, pe care nu avem voie să o alterăm. E divină şi mult prea scumpă...
Aşteptăm în tăcere, fiecare, o aripă de înger care să ne ferească de nenorociri, căci cea mai mare dintre ele nu este singurătatea. Iar acest lucru vi-l spun cu mare convingere.
Sunt multe altele care ne pot mistui intreaga viaţă, sau ne pot duce spre capătul tunelului. De aceea ingenunchez în întuneric şi-mi spun rugăciunea cu frică şi ezitare. Nici macar nu ştiu dacă e drept să cer ceva.
Sărbătorile sunt menite să ne bucurăm de ele, chiar dacă cel iubit lipseşte, sau a plecat definitiv, chiar dacă sunteţi singuri în odaia voastră, chiar dacă nimeni nu va dat nici măcar un telefon. Cineva, undeva…veghează asupra noastră a tuturor şi nu ne lasă singuri niciodată! Este singura şi cea mai mare consolare pe care pot să v-o dăruiesc, cu credinţă şi convingere.
Nu am o putere magică, pentru a vă face să simţiţi sufletul meu lângă al vostru, dar am posibilitatea de a ma ruga pentru ceva cu totul special, acum cand anii se schimbă, visele se înnoiesc, iar iubirea triumfă, pentru că e veşnică. "

Asa imi inmuiam eu condeiul, cu ani in urma, fara sa stiu ca voi transpune fictiunea in real si ca o urmez intocmai. Ajung in gara refugiilor mele si ma urc in primul tren de cursa lunga ce a poposit in ea. Imi spun cu convingere ca voi merge pana la capat, imi fac cruce crestineste si... pornesc! Imi arunc ochii pe geam si, ce sa vad?! Muresul! Apa care m-a fascinat in anii facultatii, pe care am privit-o neincetat si fara sa ma plictisesc vrodata de undele ei. Dintr-o data, imi dau seama ca Muresul mai inseamna ceva... si-mi tintuiesc privirea in unduirile ei. Da! Pentru mine, Muresul inseamna mult mai mult...


Julio Iglesias - El Choclo
Asculta mai multe audio Muzica

Imi intorc privirea, las imaginile sa curga, cum curge Muresul, mereu in aval, niciodata in amonte, respir adanc si incerc sa gandesc pozitiv... Un alt vuiet, o alta gama si acelasi final. Se opreste trenul in prima statie, iar in cateva secunde, ma vad pe peron, in bratele aceluiasi destin, pe urmele acelorasi pasi, la fel de ratacita, dar cu sufletul asternut la talpile gandului de care fugeam.
Zambesc, ma intreb daca e cazul sa o iau de la capat, apoi mai zambesc o data si hotarasc... sa raman!!!

Secretul secretelor  

Posted by Valentina

Mi-am luat concediu!

DA! Un concediu, al meu si de la mine, doar cu mine...

Mi-am facut o cerere, una categorica, mi-am argumentat-o cu toata ratiunea de care mai dispun si mi-am expediat-o fara recurs. E aprobata, asa ca, plec!

Mi-am pus in bagaj cateva lucruri esentiale: putin timp pentru copila mea, putina indulgenta pentru mine, cateva amintiri care sa ma ajute sa zambesc, una-doua idei frumoase pe care sa le port in caz de necesitate, putine ganduri, pentru ca nu le pot cara pe toate, am facut si cureatenie prin cateva sertare si am regasit franturi dintr-un trecut care nu mi s-a mai parut nici urat nici frumos, ci doar al meu, asa ca, mai trebuie sa adaug cate ceva de trebuinta si... ne auzim la intoarcere.

P.S. Esti viata mea, pana in ultima ei secunda!

Intre DA si NU esti TU  

Posted by Valentina

Nu am povesti de povestit, am intrebari ce mi le pun, intrebari fara raspuns, fara semn de intrebare. Atunci ce intrebari mi-as pune, daca n-au nimic de intrebat? Raspunsurile sunt in noi, in puterea noastra de a ne concentra viata spre ceea ce ne dorim. Iar ceea ce ne dorim, de fiecare data, aproape, se oglindeste in atitudinea noastra, in fapte...

Si iata ce ma intreb eu, la ceas de seara, intr-o singuratate artificiala, fara sa-mi iau raspunsurile din fapte, pentru ca m-ar durea, m-ar ucide, m-ar omori. Ma intreb acum, daca exista intr-adevar iubire... daca nu cumva, e ca in poezia lui Paparuz: iubire nu exista/,de nu crezi în minuni/, ci,doar dureri sfinţite/ în lacrimi de nebuni!
Ma intreb, daca pleaca ea, iubirea, ce ramane in locul ei... ura, revolta, frustrare, aripi frante... din pacate, in mine, nu ramane nimic din toate acestea, ci doar putinta de a nu putea...
Ma mai intreb ce sa regret mai intai... sau daca ar trebui sa regret ceva... ca am avut, am pierdut, am asteptat, m-am rugat, m-am revoltat, am sperat, si-am luat-o de la capat sperand, pierzand, rugandu-ma, urland...
Am avut norocul, in viata asta, sa invat de la altii mai mult decat de la mine. Sa traiesc experientele lor, cu intensitatea propriilor trairi si, in virtutea acestor lectii de viata, am reusit sa gresesc mai putin decat altii. Astazi, imi dau seama, ca viata imi da palmi, tocmai pentru ca mi-am uitat invataturile, pentru ca am calcat in picioare tot ce credeam sfant pana mai ieri. Si toate astea pentru ce? Pentru o clipa care zboara! Pentru ceva ce nu a fost sa fie-al meu, sau pentru cineva in care eu ma incapatanez sa cred cu inversunare. Si, culmea, acela esti chiar TU, faptura dintre DA si NU!
Mi-am lasat inima de atatea ori, in viata asta, sa alunece pe papadii, sa zboare odata cu ele, sa inteleaga iubirea asa cum ii era data, cu demnitate, cu daruire, cu desavarsire, pentru ca fiecare clipa era doar a mea, si doar pentru mine. Astazi, ma vad infranta, ma vad daruind mai mult decat primesc si, parca acele ceasornicului derapeaza invers. Si ma intreb de ce... Ma insel eu intr-atat, incat sa nu mai vad nimic dincolo de iubirea care ma ajuta sa ma trezesc dimineata? Esti altcineva, in loc sa fi acel ceva plin de lumina, in care eu am investit atata suflet, atata credinta si atata incredere? Esti doar o parere a unui gand nebun dupa tine? Poate DA, sau poate NU! Raspunsul il sti doar TU!
Am intalnit intr-o seara, doi ochi tristi, un suflet ratacit, o inima daruita cuiva, un vis risipit pe taramuri ne-ntelese... astazi, reversul medaliei straluceste altfel... doi ochi neintelesi, un suflet prins intre doua lumi, o inima injumatatita si un vis trait in alta parte.
Am obosit, mi-e greu, si doare!
P.S. Ce imi scrie Daniel Iordachioaie? Iata:
O DRAGOSTE IN URMA
Acum o dragoste în urma
Ma întrebam fara raspuns:
De ce iubirea-i sa n-ajunga
Unora, si altora e-n plus?
Eram atunci fara de draga
Si ma minteam ca mi-am gasit,
Dar era totul fara vlaga,
Un sentiment prea obosit.
Alte iubiri mi-au fost ascunse,
Sau n-am stiut sa le gasesc,
Alte porniri mi-au fost impuse,
Sau n-am stiut când sa le-opresc.
Acum o dragoste în urma
Mi-as fi dorit sa te-ntâlnesc,
Ai fi fost omul ce îmi curma
Chiar nenorocul meu firesc.
De ziua ta ti-as fi dat soare,
In fiecare noapte flori,
Iar dimineata, pe racoare,
Din buze ti-ar tasni fiori.
Asa, mai am numai un suflet
Cârpit, dar care e al tau,
Nu îl strivi si tu iubito,
I-o fi ajuns strivitul meu.
Acum o dragoste în urma
Ma întrebam fara raspuns;
Acum o dragoste în urma
Nu cautasem deajuns.

Unde dai şi... ce s-arată?  

Posted by Valentina

Preabestială să n-o postez şi eu, deşi nu are nici o legatură cu originalitatea, cu moralitatea, sau Divinitatea...

33 Doamne, si toti ai mei!!!!  

Posted by Valentina

Inca nu stiu ce sa spun despre situatia aparuta dupa 10 de brumar, presupun ca ar trebui sa am multe de spus, astfel incat postez o fotografie si ramane sa analizez bine situatia...

Toamna Muzicala Hategana-Densus, 2009  

Posted by Valentina


Am rămas restantă la capitolul informatii, de aceea am hotărât să grabesc puşin lucrurile. trebuie să vă spun că, în 4 septembrie, la Densuş a avut loc prima edişie a Toamnei Muzicale Haşegane, cu un program frumos, de bună calitate, pe care l-a apreciat cine l-a înţeles. Vă ofer şi vouă
fotografii, iar concluziile le trageţi singuri:

.
CLIK DIRECT PE FOTO, PENTRU A MARI!!!

Alaturi de Florin Mureşan şi Roxana Olşanschi

Aveam o... discuţie, interesantă, constructivă, haioasă... cu Roxana
Toamnă, foc, cantec, libertate...
Si, uite aşa, prima seară se apropie de final...
Ovidescu, incantat la maxim, s-a gandit sa-şi facă poză cu artiştii...
... si copii s-au distrat!
A doua zi, cand nu m-a recunoscut nimeni, umblam incognito, cu primarul, la filmări... ha! ha!
Eu şi istoria...
La interviu!
Ansamblul de dansuri al Casei de Cultura Hunedoara
Viorica Branduşan, Marian Lupo, Mariana Suciu, Tiberiu şi Ancuţa Jelnean
Se aduna lumea...
Eugen Mihăilă
Violeta Deminescu
Lenuţa Ungurean, Viorica Budac-Ştefanovici, Magdalena Dobrotă
În aşteptare...
Ana Almăşana Ciontea



Aplauze si.... GATA!

Nostalgii de toamna...  

Posted by Valentina

Intr-o seara, coborata din cer cu apusul ei rosiatic, mi-au fosnit sub talpi frunzele toamnei mele... Mi-am oprit pentru o clipa ratacirea si am ascultat cu atentie ce-mi spuneau frunzele... A VENIT TOAMNA! Imi ridic ochii spre cerurile care nu ma ma mai cuprind, si-mi dau seama ca asa e... anotimpul meu iubit, s-a napustit peste mine, cu toate aromele, cu toate parfumurile sale. Mai, sa fie! Asa de repede-ai venit? Iar ea, TOAMNA, mi-a soptit hilara: MI-A FOST DOR DE TINE! Daca i-a fost dor, cum si mie mi-a fost, de ce Dumnezeu, mi-a adus atata chin, atata zbucium, atata nelinistite? Era toamna mea, intre anotimpuri, si anotimpul meu, intre toamne... Cum sa-i mai vad pastelurile, cand ochii mei sunt plini de lacrimi? Si cum sa-i mai simt strugurii dulci, cand amarul meu interior, respira doar aerul imposibilului-posibil si al neputintei de-a putea? Ce frumoasa, ce nebuna, TOAMNA mea!?! Apoi, cuprinzandu-i mana in mainile mele, sarutandu-i degetele cu miros de gutuie coapta, am intrebat-o, cu deznadejdea faptelor deja infaptuite, de ce nu mi l-a putut ucide pe Răpciune?... S-a-ncruntat, TOAMNA mea, apoi a lasat cateva lacrimi, sa-i cada peste ochii mei obositi de tristete... Cum sa-l ucid pe Răpciune?... m-a intrebat ea, cu sufletul plin de durere... L-as fi ucis, de dragul tau, brumareasa mea iubita, dar mi-ar fi urlat sufletul de durerea celor ce-l iubesc si, oricum, n-as fi banuit ca-ti poate aduce atata suferinta... Mi-a sarutat tamplele chinuite de durere, mi-a sorbit lacrimile iubirii neputincioase, apoi, TOAMNA mea iubita a inchis ochii, ca-ntr-o rugaciune, strangandu-mi la piept amandoua mainile, de care si-a lipit, cu dragoste, fruntea... Si, Doamne, cat viscol s-a pornit, cata ploaie mi-a udat gandurile, brumele iubirii se asterneau pe genele mele, ale EI, ale lumii, si iar ploaie, si iar vant... apoi miros de struguri copti, de frunze palide, de must abia stors, de gutui si mere coapte, de nuci strivite sub calcai,... iar ochii ei, incet, incet, si-au dezlipit geană de geană, printre care, incet, firav, a rasarit o raza, apoi alta, apoi mii, apoi un soare imens, cat sufletul meu plin de iubire. Vezi, a spus EA sarutandu-mi fruntea, vezi cum soarele rasare de fiecare data? E suficient sa-i vezi prima raza! Iar sufletul tau e plin de raze, plin de soare, plin de maretia divina pe care o porti cu tine. Nu conteaza, daca in el ai si ploi si viscol si ninsoare... Ce-ai face tu, cu un suflet uscat, cu unul neaerisit, cu unul fara albul zapezii viselor tale? Soarele rasare mereu din acelasi loc! Iti zvanta ploile, iti alunga vanturile, iti topeste zapezile si, de fiecare data, iti incalzeste viata, cararile, iubirile, visele.
N-a mai asteptat intelegerea mea deplina si a disparut. Stiam ce spune, simteam pentru ca intelegeam, retraiam ca sa ma vindec, ma vindecam ca sa pot inainta si... iubesc! Iubesc asa cum n-am putut iubi... si primavara intalnirilor si vara viselor mele, si toamna ratacirilor si iarna regasirilor... Si asta, pentru ca acum stiu, ca de undeva, candva, oricum va rasari soarele!
Te iubesc, TOAMNA mea!