Intr-o seara, coborata din cer cu apusul ei rosiatic, mi-au fosnit sub talpi frunzele toamnei mele... Mi-am oprit pentru o clipa ratacirea si am ascultat cu atentie ce-mi spuneau frunzele... A VENIT TOAMNA! Imi ridic ochii spre cerurile care nu ma ma mai cuprind, si-mi dau seama ca asa e... anotimpul meu iubit, s-a napustit peste mine, cu toate aromele, cu toate parfumurile sale. Mai, sa fie! Asa de repede-ai venit? Iar ea, TOAMNA, mi-a soptit hilara: MI-A FOST DOR DE TINE! Daca i-a fost dor, cum si mie mi-a fost, de ce Dumnezeu, mi-a adus atata chin, atata zbucium, atata nelinistite? Era toamna mea, intre anotimpuri, si anotimpul meu, intre toamne... Cum sa-i mai vad pastelurile, cand ochii mei sunt plini de lacrimi? Si cum sa-i mai simt strugurii dulci, cand amarul meu interior, respira doar aerul imposibilului-posibil si al neputintei de-a putea? Ce frumoasa, ce nebuna, TOAMNA mea!?! Apoi, cuprinzandu-i mana in mainile mele, sarutandu-i degetele cu miros de gutuie coapta, am intrebat-o, cu deznadejdea faptelor deja infaptuite, de ce nu mi l-a putut ucide pe Răpciune?... S-a-ncruntat, TOAMNA mea, apoi a lasat cateva lacrimi, sa-i cada peste ochii mei obositi de tristete... Cum sa-l ucid pe Răpciune?... m-a intrebat ea, cu sufletul plin de durere... L-as fi ucis, de dragul tau, brumareasa mea iubita, dar mi-ar fi urlat sufletul de durerea celor ce-l iubesc si, oricum, n-as fi banuit ca-ti poate aduce atata suferinta... Mi-a sarutat tamplele chinuite de durere, mi-a sorbit lacrimile iubirii neputincioase, apoi, TOAMNA mea iubita a inchis ochii, ca-ntr-o rugaciune, strangandu-mi la piept amandoua mainile, de care si-a lipit, cu dragoste, fruntea... Si, Doamne, cat viscol s-a pornit, cata ploaie mi-a udat gandurile, brumele iubirii se asterneau pe genele mele, ale EI, ale lumii, si iar ploaie, si iar vant... apoi miros de struguri copti, de frunze palide, de must abia stors, de gutui si mere coapte, de nuci strivite sub calcai,... iar ochii ei, incet, incet, si-au dezlipit geană de geană, printre care, incet, firav, a rasarit o raza, apoi alta, apoi mii, apoi un soare imens, cat sufletul meu plin de iubire. Vezi, a spus EA sarutandu-mi fruntea, vezi cum soarele rasare de fiecare data? E suficient sa-i vezi prima raza! Iar sufletul tau e plin de raze, plin de soare, plin de maretia divina pe care o porti cu tine. Nu conteaza, daca in el ai si ploi si viscol si ninsoare... Ce-ai face tu, cu un suflet uscat, cu unul neaerisit, cu unul fara albul zapezii viselor tale? Soarele rasare mereu din acelasi loc! Iti zvanta ploile, iti alunga vanturile, iti topeste zapezile si, de fiecare data, iti incalzeste viata, cararile, iubirile, visele.
N-a mai asteptat intelegerea mea deplina si a disparut. Stiam ce spune, simteam pentru ca intelegeam, retraiam ca sa ma vindec, ma vindecam ca sa pot inainta si... iubesc! Iubesc asa cum n-am putut iubi... si primavara intalnirilor si vara viselor mele, si toamna ratacirilor si iarna regasirilor... Si asta, pentru ca acum stiu, ca de undeva, candva, oricum va rasari soarele!
Te iubesc, TOAMNA mea!
This entry was posted
on joi, 8 octombrie 2009
at 10:10
. You can follow any responses to this entry through the
.
