Candva, cand lumea era prea mica si nu incapeam in ea, viata se rotise in jurul meu ca un carusel si intelegeam doar ceea ce-mi doream eu sa inteleg. Iubeam intr-un fel aparte, aproape normal si ideal pentru oricine, desi doar in ochii mei sau ai lui, se putea deslusi lumea. A urmat apoi inchisoarea propriilor mele ambitii, o inchisoare din care nu credeam sa mai scap vreodata, care ma macina si ma omora in fiecare clipa. N-am rabufnit decat in fata mea si eventual aici, pe blog, strigandu-mi cu disperare libertatea. Am evitat sa fac rau cuiva, am ingenunchiat in fata lui Dumnezeu si l-am rugat, incremenita in invingere, sa ma salveze... si a facut-o! Nu mi-a dat linistea absoluta si nici albul pe care mi-l doream, lasand la latitudinea mea cautarea lui. Mi-a dat, in schimb, chinul suprem al disperarii, reversul medaliei, iubirea absoluta, extrem de simpla si plina de acceptari, pe care sa nu o ating niciodata. Mi-a dat alte lacrimi, varsate dintr-o durere dulce-amara, sarutate exact atunci cand pleaca din ochii mei, intr-o incercare de neirosire atat de tandra si de simpla, dar atat de chinuitoare, incat mi-e si ciuda ca doar buzele lui le-au pastrat pentru mine. Am coborat si am urcat in infernul imposibil al unei iubiri de neatins, incat mi-e teama ca nici n-am trait-o. Lumea nu mai e lume si timpul e liber sa faca ce vrea. Dureros e ca se scurge in defavoarea tuturor. De fapt, poate chiar lipsa totala a timpului, doare mai tare ca orice. Alta data, in orice alta situatie, timpul era destul, era planificat, era exact cum trebuia sa fie. Acum ma dor secundele pe care nici nu le aud, nici nu le vad si parca nici nu le traiesc. Stiu doar ca ele exista undeva, pe un cadran, intr-un ceas al vesniciei care ne masoara in fiecare clipa sfarsitul. Pentru ca da, doar el, sfarsitul, e vesnic si sigur! Si atunci, de ce ne simtim noi vesnici? Un alt pumnal, infipt direct in sufletul care de atata durere s-a autoanesteziat, este exact vocea destinului. Cum pot doi oameni atat de diferiti, sa fie totusi, identici? Doua identitati, separate, aparte, diferite... suprapuse insa, devin unici, invincibili si indistructibili. Atunci cu ce mana a luat si cu care a dat, acest destin care ori ne inalta, ori ne omoara?!?
Ma intrebam zilele acestea, daca iubirea mea poate fi cuantificata, daca trairile anterioare ma pot salva cumva, daca mi-au lasat in urma intelepciunea de care am nevoie. Si am realizat ca, de fiecare data am iubit total, fara rezerve, fara sincope, fara intelepciune. Deci, nu m-am folosit de ea niciodata? NU! Nasol... imi zic! Acum as fi avut nevoie, pentru ca acum nu mai iubesc ca in trecut, ci iubesc cea mai imposibila iubire... a unui gand! Si cum sa iubesti un gand, ca pe un barbat oarecare?
This entry was posted
on sâmbătă, 29 august 2009
at 21:24
. You can follow any responses to this entry through the
.
