Demult, cand Soarele umbla descult printre stele, iar Luna isi strangea in poale rochia-i simpla, de un albastru boreal, pe cand batranul-Marte spunea povesti la gura sobei si frumoasa Jupiter sucea mintea astrilor nevinovati, din vremurile acelea vine istorioara mea, pe care n-am putut-o ascunde nici de genele inlacrimate ale unei zile sfarsite prin acceptare, mai mult decat prin intelegere si nici de imposibila zdrobire a unei inimi care inca mai bate spre neuitare.
Se spune ca, in vremurile acelea, Soarele, prins in mrejele unei stele si sfaramat de neiubirea ei, a intalnit-o pe misterioasa Luna. Ea l-a privit in ochi... Si cat poate fi de minunat, sa vrei, sa poti, sa reusesti sa privesti Soarele-n ochi?!?... in ochii lui tristi, sfaramati sub talpa unei stele...
I-a luat razele si i le-a sarutat una cate una... Si-a dus buzele tremurande spre ochii lui inlacrimati, sorbindu-i fiecare lacrima... l-a legat la ochi si la-ngenunchiat, plin de tandrete, la malul marii, apoi a luat o crenguta de brad, i-a trecut-o prin plete, zburand cu el pe crestele muntilor, ascunzandu-i in san brandusele toamnei, l-a dezbracat de invelisu-i stralucitor si i-a sarutat fiecare sclipire. Insetat de iubire, el i-a primit iubirea cu toata maretia unui Soare... S-a daruit Lunii, ca si cum s-ar darui pentru ultima oara, i-a sorbit fiecare picatura din durerea neputintei, a fugit cu ea si dupa ea prin tot universul, intelegand ca, stapanul zilei e el, dar noaptea este doar a ei si, mana in mana, intreg Universul este al lor. Era un timp, in care Luna dormea in bratele Soarelui ei, iar Soarele isi cuibarea gandurile, pe timp de noapte, pe piptul Lunii lui iubite. Intr-o buna zi, insa, steaua Soarelui se intoarse la el, a suflat peste fruntea lui o adiere de dragoste si i-l rapii Lunii, pentru o vreme, sau pentru totdeauna... A ales steaua, crezand ca si cu ea poate straluci peste lume.
Ramasa singura, astrul noptilor noastre, a ingenunchiat langa Dumnezeu, intr-o rugaciune fara sfarsit, fara cuvinte, scaldata doar in lacrimile unei iubiri eterne. Si astazi, la miez de noapte, soaptele ei murmura aceeasi chemare sfanta, pe care Soarele ei o aude, o stie, o intelege... dar, cum si astrii eterni pot face o greseala de judecata, cum pacatele carmice ne ingenunchiaza pe fiecare, trebuia sa-si duca misiunea pana la final. Si unde e finalul?...
De-atunci si pana-n zi de azi, Soarele nostru se ridica mandru desupra Universului care i-a adus iubirea ce o ceruse Cerului atata timp, iar Luna il priveste de dupa stele, pana apune, ca sa-i ia locul. Uneori, si ea si el, mai danseaza cu Ingerii care i-au invatat sa se iubeasca, dar alearga zi-noapte unul dupa altul, fara a sti daca, undeva, intr-un colt sfant de cer, se vor mai intalni.
Cand se lasa intunericul, iar stelele coboara treptele augustului fierbinte, coboara si ea cu ele, si se cufunda in mare... inca mai spera ca Soarele ei sa-si aminteasca urmele lasate pe nisipul lumii... alteori, coboara in miezul zilei, din asternutul liliaceu in care-l imbratisa noapte de noapte si ii acopera stralucirea, facand din plina zi, inserarea durerilor neintelese.
Aici, pe pamant, nestiind noi, oamenii, cum le ratacesc pasii, am numit imbratisarea lor, eclipsa totala de soare... Dar intelegand uitarea lui, se intoarce cu ochii plini de lacrimi, la picioarele lui Dumnezeu si-l roaga iar, apoi coboara spre mare, sau saruta aripa unui inger, sau... si spera! Spera ca intr-o buna zi, Soarele sufletului ei va fugi spre ea si, lundu-se de mana, vor stapanii din nou Cerul care i-a adus candva impreuna...
Valentinuta ta...
123Tagged.com - More Hearts Comments
This entry was posted
on duminică, 14 februarie 2010
at 03:03
. You can follow any responses to this entry through the
.
