Cand am cazut, nu de mult, dintre stele, mi-am frant aripa care ma ridica spre sfinti, fara a prinde din zbor speranta reveniri. Cand mi-am ingenunchiat sufletul, am pierdut si ultima farama de spirit liber, pe care o ascunsasem undeva printre visele ce nu mai prindeau contur. Mi-am lasat imima sa zaca intr-o capcana a timpului si a nestiintei, fara sa-mi mai cer explicatii. Am vazut oameni atat de nefericiti... cine ar crede ca ma-numar printre ei?
Cred ca fiecare dintre noi, la un anumit moment in viata, am gustat din poezie, din linia melodica a unui acord sau a unui cantec pe care doar noi il intelegeam. Cred ca fiecare dintre noi, are un loc in care fuge cu disperare in clipe de ratacire. Dar niciunul dintre noi nu are leac pentru timp, pentru trecerea lui, sau pentru simplitatea de a repara un cuvant, un gest, o idee. Traim intr-o tornada in care nu mai avem timp, nici macar pentru noi. Ma intreb deseori, ce-i face pe unii atat de fericiti... cu ce unitate de masura, isi masoara unii prezentul atat de adulat?
Probabil, sau mai mult ca sigur, ceea ce cautam o viata nu vom gasi niciodata. Acel "ceva" dupa care alergam neincetat este mereu prea departe de fiecare si imposibil de atins. M-am gandit mult si mi-as dori sa-mi pot schimba dorintele... sa nu mai alerg, sa nu mai sper, sa nu mai visez... Dar ce m-as face eu fara vise, fara gandul acela care-mi freamata mintea inainte cu mult de a adormi, fara popasul dintre mine si eu, pe care-l fac in orice dimineata, fara linistea care-mi inchide pleoapa atunci cand nu ma vede nimeni si pot visa orice, oricat, oricum? In toata constrangerea de acum si aievea, singura intindere fara granite este visul fiecaruia, iar eu visez mai mult decat traiesc si traiesc mult mai putin decat pot visa.
Ma intorc deseori la iubirile pe care le-am ascuns printre file si coperti, ma intorc la mine, cea de atunci si fiecare clipa mi se pare o eternitate. O eternitate care ma desparte de mine, de ceea ce nu mi-am oferit, de ceea ce mi-as fi dorit, sau de ceea ce nu am putut fi. Ma gandesc ca mi-a ramas atat de putin acum, cand nu mai pot jongla cu infinitul, iar clipa de fata ma arde ca un jaratec pe care nu-l pot controla, pentru ca ea, clipa, e tot ce am. Nu-mi mai amintesc varsta de 20 de ani, iar asta ma ucide. Imi pare ca nici nu a fost, sau, oricum, a trecut atat de repede, incat nu i-am simtit adierea. La douazeci de ani, dupa calculele mele, ar fi trebuit sa fiu arbitrul unor conflicte care nu-mi apartineau... poate ca de aceea am pierdut startul acelor ani. La douazeci si cinci, nu-mi mai suportam singuratatea si-mi doream sa fiu o parte a unui intreg, sa creez ceva ce nu poate fi distrus, sa am ceva al meu si, mi-am implinit visul in clipa imedit urmatoare, fara a intelege ca orice constructie trainica, cere o temelie de nedoborat. Cred, acum, ca viata m-a cam luat peste picior in anumite momente. Cum ar spune cineva, m-a cam persiflat. Asta este! Poate ca viata are un tribut pe care imi este greu, acum, sa-l percep. Ma intreb, insa, daca nu s-ar cuveni sa nu-mi parasesc cei treizeci de ani pe care-i suspin cu greu si sa-mi sadesc printre ei floricele colorate. Oare s-ar supara cineva? In deceniul trei de viata, imi doresc sa ma reintorc la lectura, sa imi pot lasa obrazul pe colbul lasat in urma de cineva drag, sa pot cuprinde intregul univers cu privirea, fara ca cineva sa ma suspecteze de nimic. Mi-as dori sa umblu desculta prin visele cuiva, sa mai pot alerga, macar o singura data, spre culmi ce inca ma asteapta undeva, sa pot repeta la nesfarsit cuvintele car-mi plang in timpane, sau sa imi sculptez singura clipele de taina cu Dumnezeu, cu mine, sau cu cine vreau eu...
Uneori, cand ma detasez de mine si de toate, realizez ca e nedrept sa mai cer ceva, sau chiar sa mai visez. Mi-a fost dat atat de mult din toate cele pamantesti, incat n-as putea sa cer sa mai iubesc, atata timp cat am iubit pentru trei, cinci, sau noua vieti, nu mai pot cere sa fiu iubita, pentru ca mi s-a oferit iubire incat as umple cu ea oceane intregi, nu mai pot cere tinerete, pentru ca eu am ignorat-o atunci cand logic era s-o pretuiesc, nici fericire nu pot cere, pentru ca, prin iubirea Lui nemarginita, Dumnezeu mi-a dat tot ce ma poate face fericita. In schimb, mi-am luat in mod deliberat, acordul de a inventa neiubirea.
Iar intre iubire si neiubire, exista un singur lucru: dorinta de fi fericit!!!
