Intre iubire si neiubire...  

Posted by Valentina


Cand am cazut, nu de mult, dintre stele, mi-am frant aripa care ma ridica spre sfinti, fara a prinde din zbor speranta reveniri. Cand mi-am ingenunchiat sufletul, am pierdut si ultima farama de spirit liber, pe care o ascunsasem undeva printre visele ce nu mai prindeau contur. Mi-am lasat imima sa zaca intr-o capcana a timpului si a nestiintei, fara sa-mi mai cer explicatii. Am vazut oameni atat de nefericiti... cine ar crede ca ma-numar printre ei?

Cred ca fiecare dintre noi, la un anumit moment in viata, am gustat din poezie, din linia melodica a unui acord sau a unui cantec pe care doar noi il intelegeam. Cred ca fiecare dintre noi, are un loc in care fuge cu disperare in clipe de ratacire. Dar niciunul dintre noi nu are leac pentru timp, pentru trecerea lui, sau pentru simplitatea de a repara un cuvant, un gest, o idee. Traim intr-o tornada in care nu mai avem timp, nici macar pentru noi. Ma intreb deseori, ce-i face pe unii atat de fericiti... cu ce unitate de masura, isi masoara unii prezentul atat de adulat?

Probabil, sau mai mult ca sigur, ceea ce cautam o viata nu vom gasi niciodata. Acel "ceva" dupa care alergam neincetat este mereu prea departe de fiecare si imposibil de atins. M-am gandit mult si mi-as dori sa-mi pot schimba dorintele... sa nu mai alerg, sa nu mai sper, sa nu mai visez... Dar ce m-as face eu fara vise, fara gandul acela care-mi freamata mintea inainte cu mult de a adormi, fara popasul dintre mine si eu, pe care-l fac in orice dimineata, fara linistea care-mi inchide pleoapa atunci cand nu ma vede nimeni si pot visa orice, oricat, oricum? In toata constrangerea de acum si aievea, singura intindere fara granite este visul fiecaruia, iar eu visez mai mult decat traiesc si traiesc mult mai putin decat pot visa.

Ma intorc deseori la iubirile pe care le-am ascuns printre file si coperti, ma intorc la mine, cea de atunci si fiecare clipa mi se pare o eternitate. O eternitate care ma desparte de mine, de ceea ce nu mi-am oferit, de ceea ce mi-as fi dorit, sau de ceea ce nu am putut fi. Ma gandesc ca mi-a ramas atat de putin acum, cand nu mai pot jongla cu infinitul, iar clipa de fata ma arde ca un jaratec pe care nu-l pot controla, pentru ca ea, clipa, e tot ce am. Nu-mi mai amintesc varsta de 20 de ani, iar asta ma ucide. Imi pare ca nici nu a fost, sau, oricum, a trecut atat de repede, incat nu i-am simtit adierea. La douazeci de ani, dupa calculele mele, ar fi trebuit sa fiu arbitrul unor conflicte care nu-mi apartineau... poate ca de aceea am pierdut startul acelor ani. La douazeci si cinci, nu-mi mai suportam singuratatea si-mi doream sa fiu o parte a unui intreg, sa creez ceva ce nu poate fi distrus, sa am ceva al meu si, mi-am implinit visul in clipa imedit urmatoare, fara a intelege ca orice constructie trainica, cere o temelie de nedoborat. Cred, acum, ca viata m-a cam luat peste picior in anumite momente. Cum ar spune cineva, m-a cam persiflat. Asta este! Poate ca viata are un tribut pe care imi este greu, acum, sa-l percep. Ma intreb, insa, daca nu s-ar cuveni sa nu-mi parasesc cei treizeci de ani pe care-i suspin cu greu si sa-mi sadesc printre ei floricele colorate. Oare s-ar supara cineva? In deceniul trei de viata, imi doresc sa ma reintorc la lectura, sa imi pot lasa obrazul pe colbul lasat in urma de cineva drag, sa pot cuprinde intregul univers cu privirea, fara ca cineva sa ma suspecteze de nimic. Mi-as dori sa umblu desculta prin visele cuiva, sa mai pot alerga, macar o singura data, spre culmi ce inca ma asteapta undeva, sa pot repeta la nesfarsit cuvintele car-mi plang in timpane, sau sa imi sculptez singura clipele de taina cu Dumnezeu, cu mine, sau cu cine vreau eu...

Uneori, cand ma detasez de mine si de toate, realizez ca e nedrept sa mai cer ceva, sau chiar sa mai visez. Mi-a fost dat atat de mult din toate cele pamantesti, incat n-as putea sa cer sa mai iubesc, atata timp cat am iubit pentru trei, cinci, sau noua vieti, nu mai pot cere sa fiu iubita, pentru ca mi s-a oferit iubire incat as umple cu ea oceane intregi, nu mai pot cere tinerete, pentru ca eu am ignorat-o atunci cand logic era s-o pretuiesc, nici fericire nu pot cere, pentru ca, prin iubirea Lui nemarginita, Dumnezeu mi-a dat tot ce ma poate face fericita. In schimb, mi-am luat in mod deliberat, acordul de a inventa neiubirea.

Iar intre iubire si neiubire, exista un singur lucru: dorinta de fi fericit!!!

This entry was posted on miercuri, 15 iulie 2009 at 02:19 . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

1 comentarii

Paradox



Se învârtea în cercuri.....din ce în ce mai largi, din ce în ce mai încet...
A câta zi era,în ce an,în care din lumi? Nu ştia, cum nu ştia cum ajunsese acolo ,în acel pustiu nesfârşit. De unde venise, cine era.....Nimic....
De pretutindeni pustiul. Îşi lepădase mai întâi sacoul, într-un punct oarecare.....
Şi cercurile se înmulţeau pe nisipul din ce în ce mai fierbinte.
Linişte, o linişte ciudată care o sfărâma.Undeva, în vârful cerului, soarele refuza să se mişte, refuza să apună, continuând să o ardă tot mai adânc, tot mai aprins....
Apoi îşi aruncă cămaşa, pantofii, fusta...Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăşi, la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni.
Obosii si ţipă...un ţipăt lung de fiară încolţită. Dar nu se auzi.
Sunetul refuză să se mişte în pustietatea aceea. Întrebările se izbeau de ea ,grele, şi se prelingeau de pe trupul epuizat, pe nisip.
Privi înapoi, acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor sale pe nisip. Miile, sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi....
Dar nu văzu nimic. Nisipul nu-i păstrase nici o urmă.
Simţii că înnebuneşte, că nu există...Şi alergă...alergă mult, până când picioarele i se frânse, într-un punct oarecare, acolo unde îşi lepădase hainele şi pantofii. Nu se mişcase deloc. Sau pustiul fugise odată cu ea....către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva, orice, chiar să moară...Să se facă întuneric, să se facă frig, să se mişte ceva...
Îşi privi hainele, şi i se făcu ruşine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, şi se întinse pe nisip cu faţa în sus...
*******
Îşi aminti că începuse să urce, din pântecele mamei. Mai apoi, singură, se agăţase de fiecare frunză, de fiecare copac, în strădania ei de a ajunge acolo...
Acolo de unde venea chemarea, ca o ploaie caldă de vară. Se contopise cu existenţa pietrei, a copacului, a nimicului orb...Nu mai avea timp, purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe braţele sale, ca o muzică pictată pe genele ei....
Sus, tot mai sus.
**********
Se trezi în aceiaşi poziţie ,în mijlocul aceleiaşi nemişcări. Fusese convinsă că adormise îmbrăcată, însă era goală, plină de zgârâieturi şi de răni. Îşi căută hainele disperată....Inutil, dispăruseră....
Soarele, ea şi pustiul. Apoi înţelese:aici nu se născuse TIMPUL, sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei “eu”.
Pentru a evada trebuia să inventeze timpul...
************
Da, învinsese ... Undeva, cândva fusese acolo în vârf, acolo unde credea ea că este izvorul chemării infinite.... Se izbise de ea însăşi într-un cristal imens.
Doar chipul ei, multiplicat, amplificat, schimonosit....Şi ţipase prăbuşindu-se dincolo de oglinda pe care o sfărâmase cu ţipătul ei....Tot mai adânc.
*******
Acelaşi vis. Nu putea înţelege, de ce urcase, de ce căzuse, timpul...trebuia inventat TIMPUL.
Şi, ca să poată face asta trebuia să mişte ceva în pustiul acela, orice în afară de ea...
Nisipul...Îşi îngropă mâinile în nisip şi începu să-l arunce în sus,în jos, pretutindeni....
Când obosii îşi umplu un pumn cu nisip, lăsându-l să se strecoare în celălalt pumn, şi iar, şi iar ....
Se opri de-abia atunci când nu mai văzu nimic....Soarele dispăruse şi era frig.
Inventase timpul! Ţipă şi se auzi, alergă şi o luă de la capăt....Un pumn de nisip, alt pumn de nisip, stele, miliarde de stele, şi apoi din nou soare, din nou zi...

*********
Când se izbi de zidul de sticlă, se prăbuşi.....Îmbătrânise...
De nicăieri nici o piatră, nimic cu care ar fi putut sparge acel zid.
Continuă să frământe timpul în pumnii ei, auzind doar chemarea.
Timpul o scufunda în nisip, puţin câte puţin....Până la genunchi, până la brâu, până la gât....
Şi, în ultima clipă, înţelese: pruncul ce se născuse dincolo de sticlă era EA, cea care va fi învins DESTINUL!

15 iulie 2009, 09:01

Trimiteți un comentariu