Figura masculina, reprezentativa pentru mine, nu e nici unul din cei noua, nici macar rezervele de stat, ci bunicul meu. Cred ca a fost singurul barbat din viata mea, caruia nu i-am vazut niciodata un defect. Poate si pentru faptul ca eram prea mica, in clipa in care a devenit inger, sau poate nici nu avea... Nu stiu exact!
Cert e ca se trezea de fiecare data primul, nicodata dupa ora sapte, se culca ultimul, el stingea luminile, el incuia usa, el hotara cine ce face in fiecare zi, nu gresea niciodata cand lua o hotarare, pe care noi toti o respectam si o executam intocmai. Mai avea cateva gesturi pe care n-am sa le uit niciodata: nu reprosa nimanui nimic, nu critica, nu defaima pe nimeni. Cand il deranja sai il durea ceva, ofta si trecea mai departe. Spunea:"toate trec in lumea asta!" Ii chema la masa pe cei care-i faceau vreun rau, nu se certa, nu ridica tonul, nu l-am stiut sa refuze pe cineva cu ceva, sau sa minta. Toata viata s-a ingrijit sa nu moara fara "loc de odihna", cum spunea el si a murit exact atunci cand i s-a spus ca "locul" lui e gata. Nimeni, niciodata, nu mi-a trezit atata admiratie si nimeni nu a reusit sa-i egaleze spiritul. Cred ca a fost un sfant, daca nu pentru toti, in mod sigur doar pentru mine. A luptat pe front, si-a salvat un coleg de arme, cand acesta era in fata plutonului de executie, aruncandu-se in fata pustilor. A fost ranit, ciuruit, a scapat, pentru ca daca nu scapa, nici eu nu va scriam aceste randuri. Bunicul meu a fost OM, iar acum este, in mod sigur, inger!
Si tot de la el, mi se trage o dambla: ador sforaitul barbatilor!
Barbatul pe care-l iubesc, doarme cu sforaitu-n coltul gurii. De multe ori il apostrofez, spunandu-i sa doarma si el, ca tot omul, din adancul sufletului. Sforaitul nu e o rusine! Pana la urma, e ceva firesc. Damblaua mea, cu tentacule cu tot, spune mult mai mult de-atat. Cand eram copil, bunicul adormea ultimul, sau cel putin asa credea el. Pentru ca nu-mi aduc aminte sa fi adormit vreodata inaintea lui. De ce? Pentru ca el era cel care, "asculta lumea"! Dupa ce se punea in pat, in linistea noptii, cerceta fiecare sunet. In lumea lui, fiecare sunet spunea cate ceva. Daca fosnea caisul din fata geamului, insemna ca bate vantul, daca se agitau gainile, putea fi o vulpe in ograda, daca se agita cainele erau alte semne pe care el le stia pe de rost. Asa incat, el, batranul pilon al lumii, le asculta pe toate inainte sa se culce. Apoi ne asculta pe noi respirand si... dintr-o data, incepea sa sforaie. La al treilea sforait al lui, adormea si "lumea mea". Si asta, dintr-un motiv foarte simplu: ERAM IN SIGURANTA! Stiam cu certitudine, ca n-ar fi inchis un ochi, daca ceva l-ar fi nemultumit, sau i s-ar fi parut suspect. Asa ca, sforaiala lui, pentru mine era semn de liniste si pace, de siguranta si stabilitate. In plus, avea el un fel de a sforai, pe care credeam ca nu-l voi mai intalni vreodata (desi l-am regasit acum si cineva nu intelege asta!!!), care seamana cu torsul unui motan, amestecat cu maraitul unui catel. Stati, nu radeti, ca n-ati inteles! Este cel mai bun calmant. Nu vi s-a intamplat niciodata sa mangaiati un motan si el sa inceapa sa toarca? De fiecare data cand aud sunetele acestea, pe mine ma cuprinde o liniste nemarginita si ma ia somnul. De ce mi-ar place maraitul unui catel? Din acelasi motiv de asociere: maraitul cainelui presupune aparare. Si ce poate fi mai benefic pentru somnul meu, decat sa stiu ca, langa mine, cineva ma ocroteste si ma apara?!?
Asa ca doamnelor, domnisoarelor, fitzoaselor, care este... si care nu puteti dormi de sforaitul individului pe care-l aveti in pat, nu disperati! Priviti situatia din unghiul pe care vi l-am indicat si... indemnati-i sa sforaie! Un barbat fara par pe piept si fara sforaitul la purtator in timpul somnului, e ca si pantoful fara toc. Iti da senzatia ca nu esti desculta, dar nu-ti pune piciorul in evidenta... HA!
This entry was posted
on duminică, 24 ianuarie 2010
at 01:15
. You can follow any responses to this entry through the
.
