M-au obsedat aceste cuvinte in ultimile doua zile... am revazut imagini, cu ochii plini de lacrimi, cu sufletul scaldat in durere... am revazut, prin filtrul memoriei, secvente din ultima perioada, care m-au ajutat sa renasc, sa redevin "eu", cea pe care o pierdusem prin timp, printre personaje care m-au calit, sau m-au daramat. M-am redescoperit asa cum eram in liceu, mi-am dezvaluit sufletul acela simplu si direct, care putea vorbi, primi si darui cu seninatate, am reinviat judecata aceea onesta si-am reusit sa visez, dincolo de mine. In stupoarea evenimentelor, am crezut ca Dumnezeu si-a facut mila de un suflet care se schimonosea, devenind altceva decat e si, i-a daruit resortul suprem al identitatii sale. Refacusem puzzle-ul intregii mele existente si mi se parea atat de firesc si de logic, incat mi-am permis sa visez, sa construiesc un viitor mai apropiat sau mai indepartat, lipsit de egoism si meschinarii, lipsit de "eu" si infiorator de plin de daruire. Poate ca aici s-a produs greseala mea de judecata. Poate ca e mai corect sa te iubesti pe tine in primul rand si abia apoi, daca mai ramane ceva, sa oferi. Culmea! Am facut asta, in mod repetat, de pe la 22 de ani si nu mi-a adus nici o fericire. Am fost de atatea ori "regina" unor suflete, mi s-a asternut in fata talpilor tot ce-si putea dori o femeie, am fost iubita si rasfatata, coplesita de cele mai valoroase lucruri, pusa in lumina reflectoarelor, pentru ca cineva sa poata suspina cu mandrie: e a mea!... fara ca sufletul meu sa cunoasca, fie si o scanteie, de inaltare. Invatand aceasta lectie, am renuntat la mine, incercand sa daruiesc eu, dar nu in modul in care mi s-a daruit mie, ci fara a cere nimic, fara a avea pretentia recunostintei sau a dezintegrarii umane. Am gresit din nou! Poate ca, pentru a darui, e nevoie de o alegere atenta a beneficiarului. Poate ca e nevoie de un alt mod de daruire, pe care eu, inca, nu-l cunosc. Nu stiu!

Candva, (pentru ca tot imi sunt judecate fostele iubiri), pe cand iubeam "nepotrivit" un barbat mult mai matur decat mine si cu mult mai multa experienta de viata, la finalul acelei relatii am primit o ultima lectie de viata: ai grija, ca de acum in colo, tot ce vine dupa mine, sa fie peste valoarea mea! Este singurul amanunt de care n-am tinut cont niciodata, pentru ca n-am fost construita sa iubesc cerebral, ci doar cu inima, iar inima mea, n-a reusit sa fie si cerebrala. Iar daca stau si ma uit in urma, chiar daca din anumite puncte de vedere n-am tinut cont de acest ultim sfat, tot ce a urmat a fost mult peste calitatea lui sufleteasca si, n-am putut iubi niciodata, pe nimeni, daca n-am gasit ceva ce puteam admira. Iar asta, cred, ma absolva de orice vina.

Ce vina poate avea un suflet, cand plin de iubire, plin de durere, zdrobit de neputinta, urla din rasputeri: VINOOOOOOOOO! Ce calitate, mai presus de a fi umana, ar mai trebui sadita in comportamentul unei fiinte care s-a daruit deja pe ea si, parca prostita de durere, nu mai gaseste nimic de oferit? Unde se ascunde iubirea si cat poate dura aflarea ei, dincolo de noi si obsesiile noastre? Unde e iubire si care e diferenta dintre ea si incapatanarea de a fi cu cineva?
A trai liniar, intr-o rutina anosta si fara curajul de a schimba, de a aduce, de a lua, de-a te lasa purtat de viata, mi se pare o atitudine vecina cu moartea. Iar moartea, imi pare finalul a orice. Nu mi-e teama de moarte... doar o urasc! Mi-e teama de fiorul ei, de momentul trecerii si de cat de cumplit ma poate rupe de cei ce mi-au ramas pe pamant. Am spus cuiva ca nu vreau sa traiesc mai mult de o secunda in urma lui. Ce simplu e sa spui... dar cat de firesc am simtit eu asta, n-am cuvinte sa exprim nici acum, niciodata. Pentru ca nu vad nimic dincolo de "trecerea" lui, decat, poate, secunda "trecerii" mele. Este, similar cu ceea ce scria Pavel Corut: "ne-om intalni iubite-n cer...".
Iubire,lacrima de stea,
Nu simti sperantele cum pier,
Cum scade viata mea si-a ta?
Se-nfrunta zeii nostri -n Cer.

Sa pleci desculta,mandro-n Cer
S-ajungi la zeii rai si cruzi,
Nu vezi sperantele cum pier?
Nu vezi,iubito si n-auzi...

Sa strigi,iubito,sa te-aud
Ca lumea noastra-i in dureri,
Caci sub destinul rau si crud,
N-avem sperante de-nvieri,

N-avem nici vreme sa iubim.
Nu vezi sperantele cum pier?
Cum inseram si asfintim?
Ne-om intalni,iubito-n Cer...  
 
Dar uite ca eu, umanoida cum sunt, mai ingenunchez o data si ma rog Maicii sufletului meu, sa nu mi-l lase departe, sa-i deschida sufletul, sa-i lumineze mintea si sa ne dea petecul de lumina pe care-l cer, pe care l-am visat pentru noi, pe care l-am distrus din prea multa asteptare, durere, nesiguranta, dar pe care-l pot reconstrui mai frumos si mai curat ca niciodata. Si pot sterge orice, si amintirile care dor si chinul cumplit al uciderii viselor, unicele visate vreodata cu sufletul si nu cu mintea, singurele care pareau reale si n-au fost... Iar in cer, vom merge de mana, asa cum n-am visat ci am hotarat, pentru ca nu vreau nimic mai mult, decat cativa pasi rataciti pe pamant.
Pentru anul acesta, nu va pot dori decat exact ce-mi doresc mie: sa iubiti si sa fiti iubiti. Iubire inseamna Dumnezeu si, oricum vi s-ar infatisa ea, lasati-o sa va insangereze sufletul, sa va macine judecata, pentru ca nici un venin nu e atat de amar pe cat se spune, cum de altfel nici mierea nu e doar o chestiune dulce...
Va-mbratisez cu drag!