Astazi, stand si facand nimic, pentru ca nu poti face ceva daca nu prea ai cu cine, iar oricat as fi tras eu de mine, n-am reusit sa ajung la nici un numitor comun cu propria-mi identitate, drept urmare, am rasfoit bloguri. Si uite asa, din blog in blog, dau exact peste primul meu blog... Incerc sa-l accesez si... nimic! Imi cerea o parola. Cum partea cu parolele, la mine, nu e complicata, pentru ca am doua parole pe care le utilizez la orice detin, imi spun: floare la ureche! Pun parola si, YESSSSSSSSS!... intru pentru prima oara, dupa un an si ceva, pe primul meu blog. Dar, surpriza! Socotelile mele nu s-au potrivit cu realitatea. Blogul meu a ramas neclintit din paroleala lui. Normal ca m-am stresat, enervat, m-am terminat nervos asteptand un raspuns de la adminstratorul de server, bla-bla! Cand am reusit sa intru, in sfarsit, am dat peste o dezordine oripilanta, peste toate articolele mele facute franjuri... mi-am zis ca asta seamana cu o casa parasita si mi-am facut tot felul de procese de constiinta. Oricum ar fi, a fost primul meu blog, locul unde mi-am asternut primele ganduri si unde am dus primele razboaie cu meseriasii din presa. Si am inceput curatenia! Acum arata ASA, si sunt tare mandra de ce am reusit, mai ales ca-mi place maxim si tema pe care am gasit-o. Pacat ca nu pot, sau nu stiu daca poate fi utilizata si pe blogspot, pentru ca e de-a dreptul dragalasa si imi creaza si o stare de bine.

Iata, asadar, cum am lipit toate timpurile: GREENVALEY cu acest blog si cu unul pe care am sa-l utilizez intr-o buna zi: DECIDA.RO.
Pentru ca tot suntem la capitolul nostalgii, am mai facut astazi un lucru: am cautat si pagina primei mele reviste si, gasind-o, am recitit un articol care inca mi-e drag si pe care vi-l ofer si voua:
CUM E SA VISEZI UN INGER?
"Am refăcut de mii de ori în mintea mea, tot felul de scenarii pe care să le aştern pe această pagină, dar niciunul dintre ele nu era mai potrivit ca acesta. De aceea am refăcut o pagină mai veche, aşternută în sufletul meu, şi i-am adăugat doar completările de rigoare. M-am întrebat, adesea, cum e să visezi un înger şi niciodată nu am reusit să-mi raspund într-un mod firesc, în urma unui astfel de vis. Drept urmare, singura şansă care mi-a mai rămas era să-mi pun la treabă imaginaţia şi să visez cu ochii deschişi, un înger… de Crăciun.

Mi-am plecat privirea, uşor înlăcrimată de neputinţa mea, peste fotografii vechi, unele alb-negru, şi m-am lăsat purtată înapoi în timp, când marea mea preocupare era sa-mi curăţ ghetele de Moş Nicolae şi să fiu cât se poate de cuminte ca să nu-l dezamăgesc pe Moş Crăciun. Nimic special, până aici, deoarece cu toţii am făcut acelaşi lucru. Dar cum îmi rememoram eu acele clipe unice, care nu s-au mai întors niciodată, nici măcar acum, când sunt la rândul meu mamă, mi-a batut în poarta amintirilor un chip străin, deşi cu cât îl priveam mai mult, cu atât mi se părea că l-am mai văzut undeva. Era destul de scund, cu părul său alb şi ochii albaştri, dar un albastru profund, ce părea când viu şi ancestral, când obosit şi trist… După ce l-am privit iscoditor câteva minute, i-am deschis şi l-am poftit să intre, deşi nu înţelegeam ce caută omuleţul acesta în intensitatea gândurilor mele. Am crezut că dorinţa mea urma să se împlinească şi Dumnezeu mi-a trimis într-adevăr un înger, dar feeria aceasta avea să se spulbere foarte repede, deoarece omuleţul acela care stătea în faţa mea parcă-mi citise gândurile şi mi-a şoptit, aproape fără glas, că nu e cine mi-aş dori eu să fie, că rătăcit fiind şi fără vreo speranţă că şi-ar mai putea găsi destinaţia reală, a văzut lumină la „fereastra” mea şi a îndrăznit să intre. Cred că l-am privit ceva timp, total nedumerită, fără să pot înţelege dacă întâmplarea e doar în imaginaţia mea, sau o trăiesc în mod real. Şi-a abandonat straiţa pe care o purta în mâna stângă şi s-a aşezat pe covorul din odaia mea, fără a-mi cere cel puţin permisiunea. L-am întrebat uluită dacă îl pot sevi cu ceva, dacă îi este foame sau sete. A zâmbit a mulţumire şi m-a întrebat dacă am un ceai de scorţişoară. Nu i-am răspuns, convinsă fiind că doar acest lucru îşi dorea şi am pornit spre bucătărie să îl prepar. Eram în postul Crăciunului şi oricine are în casa lui un gram de scorţişoară. Am turnat repede apa fierbinte, pusă de bunica mea pe sobă, peste câteva flori de tei şi bucăţele dintr-o scoarţă de scorţişoară şi îndulcind-o cu miere, i-am întins-o bătrînelului ce-mi era oaspete. Stătea aşezat pe covor, iar lucrul acesta m-a determinat să cred că nu va zăbovi prea mult. Dar cum îl analizam eu, bătrânelul a început să-mi intre-n gânduri şi să mi le completeze. " (citeste mai departe...)